◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Începuturile poeziei noastre (II)

Înainte de apariția tiparului, cărțile existau în exemplare unice.

Noțiunea de scriitor era identificată cu cea de copist, ilustrator și editor. Transcrierea unei cărți dura luni, iar câteodată – ani de zile.

O carte costa o avere. De cele mai multe ori trăitorii dintr-o localitate puneau mână de la mână ca să cumpere o „Cazanie” (de la slavonescul „skazanie” – povestire)  sau un Mineu. Astfel, o inscripție marginală făcută în 1652 pe „Cartea românească de învățătură” a Mitropolitului Varlaam ne spune că logofătul Zaharia a plătit copistului Radu pentru o „Evanghelie Ucetelskoe” 20 de vedre de vin.

Pe o altă „Carte românească de învățătură” (Iași, 1643) găsim o însemnare din luna octombrie 1643 (cartea se afla în posesia profesorului universitar Gavriil Istrate din Iași): „Această carte, numită Tetraevanghel, a cumpărat-o popa Gheorghe de la Dorohoi și a dat pe ea 35 de capre”.

Cărțile erau robite, ca niște ființe vii. Multe dintre ele au „suferit” în robie: la turci (agareni), tătari, cazaci, unguri.

Pentru o „Liturghie” furată de la Dragomirna de către Timuș Hmelnițki în 1656, panul Saul și doamna Erica dau cazacilor 13 poloboace de mied adevărat, ca s-o poată întoarce mănăstirii.

Un înscris din 1682 de pe o Evanghelie  din Biserica Uspenie din Târgu-Neamț, ne spune: „Această carte spun tătarii că au luatu din Țara Românească… Și este dezrobită d-a treia oară, și au venit un tătar și au răscumpărat-o”.

Unele din cărțile furate de-a lungul acelor veacuri zbuciumate s-au întors în țară, fiind răscumpărate. Altele – se mai află în exil.

Niște antologii de literatură veche sunt, de regulă, mai degrabă cărți de istorie a limbii, care urmăresc evoluția ei prin timp, decât de istorie a poeziei.

Existența unor texte poetice scrise de români în alte graiuri, situează evolutiv literatura română într-un anume context, autorii noștri, atunci când recurg la alte modele – slavone, grecești, latine – își înscriu de fapt lucrările în europenitatea literaturii din acele secole.

În diferite perioade, în Ţările Române au fost la modă versul de limba slavonă, sau – latină, greacă, poloneză, rusă, franceză. Acestea fiind de fapt limbi ale cărturarilor din timpurile contemporane lor.

Astfel, Filoftei, Gavriil Uric, Chiprian, Eustatie Protopsaltul, Teodosie de la Neamţu, Domeţian Vlahul, Ritorul Lucaci, Macarie, Azarie, Eftimie, Coresi, Atanasie Crimca, Pamvo Berânda,  ş.a. au scris în slavonă şi greacă; Petru Movilă – în slavonă, poloneză, ucraineana veche; Dosoftei – în română, poloneză, slavonă şi greacă; Petru Cercel – în italiană; Teodor Corbea, Antioh Cantemir, Mihail Herescu – în rusă; Miron Costin – a compus şi în poloneză; Nicolae Olahus, Despot Vodă, Iohann Sommer, Christianus Schesaeus – în latină; Ioannes Kajoni Valahul – în latină şi ungară; Stavrinos, Gheorghe Palamed,  Matei al Mirelor – în neogreacă; Dimitrie Cantemir – pe lângă operele de limbă română, a întocmit lucrări în latină, greacă, slavonă, turcă, arabă, rusă; Nicolae Milescu-Spătaru şi-a încercat pana versificaţiei şi în greacă, latină, slavonă, rusă ş.a.m.d.

Convingerea mea este că lucrările lor aparțin, incontestabil, și culturii române.

Literatura română scrisă în alte limbi ne-a lăsat cele mai vechi monumente.

Cu regret, această parte componentă a ei este insuficient studiată, despre existența acesteia se știe puțin și cu aproximație. Cred că e logic să procedăm la fel ca alte popoare, care și-au îndeplinit demult o datorie față de înaintași: aceea de a valorifica întreaga moștenire culturală. Așa cum literatura rusă, spre exemplu, și-a recuperat capodoperele alcătuite în slavonă, medio-bulgară, parțial – sârbă, cea ucraineană – scrierile cărturarilor ei create în slavonă, latină și poloneză, depunând eforturi să-și traducă poemele dintâi din rusa veche în… rusă sau, respectiv,  din ucraineana veche în ucraineana de azi. La fel au procedat, conform informațiilor de care  dispunem, și armenii, georgienii, tadjicii, turkmenii, uzbecii ș.a., care și-au editat monumentele antice compuse în limbi sau dialecte, vorbite odinioară de locuitorii meleagurilor lor. Să nu uităm că italienii și-au asumat toată literatura scrisă în latină, grecii – cultura Greciei Antice, turcii – civilizația otomană.

Considerăm și noi, așa cum epopeile lui Homer urzite în greaca veche aparțin literaturii grecești, „Cântec despre oastea lui Igor”, izvodit în slavonă, e un bun al celei rusești sau – și mai încoace – cum „Descrierea Moldovei” de D. Cantemir redactată în latină face parte din patrimoniul literaturii române, la fel lucrările elaborate în Moldova, Țara Românească, Transilvania în alte limbi decât româna – slavonă, medio-bulgară, greacă, latină, poloneză, turcă, germană, ungară, italiană, rusa veche ș.a. – aparțin, deopotrivă, și istoriei, și literaturii române.

Acești autori sunt ai literaturii române și datoria noastră este să i-i restituim.

Cum suntem convinși că țin de literatura noastră și poeții, oamenii de cultură care, datorită unor împrejurări, și-au legat destinul lor de cel al Țărilor Române, aceștia locuind și activând în „realități valahe”, aducându-și astfel contribuția la devenirea culturii românești în care s-au integrat la anumite etape ale ei.

Urmând exemple cunoscute, am găsit de cuviință, de asemenea, să adoptăm ortografiei contemporane unele texte pentru a înlesni receptarea conținutului poetic învechit doar lingvistic, nu și semantic.

Unele texte au necesitat să fie transcrise (traduse din română în română: dintr-o limbă greoaie aparținând unor secole îndepărtate, în una mai aproape de vocabularul de azi al poeziei).

Totul este important într-o literatură care nu s-a bucurat de condiții propice dezvoltării ei decât ocazional, cum nu sunt lipsite de relevanță nici însemnările fugitive  de pe margini de file, făcute de posesori sau eventualii lor lectori, cu misiunea de a completa cronicile oficiale și de a reconstitui, luate împreună, fragmente ale istoriei, adăugându-i „fapte mici”, dar grăitoare, mărturisind un eveniment, un destin, o impresie… un cititor.

Nicolae DABIJA

Din volumul „Poezia românească dinainte de Dosoftei, în curs de apariție ”

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *