Îl văd pe vreunul care deschide uşa redacţiei, se uită lung la colegii mei şi în loc de „Bună ziua”, îşi începe adresarea cu: „Î-Î-Î-Î!”. Văzându-l însă indecis, nu-i răspund cu un of îndelungat, ci totuşi îi zic: „Bună ziua!”.
Dar omul nostru parcă nu aude. Examinează încăperea, ne măsoară cu privirea din cap până-n picioare, ca şi cum încă se întreabă în sinea lui dacă-i merităm salutul. Şi, după mai multe clipe de îndoială, îşi continuă gândul cu alte Î-uri. De îndată ce îi aflăm scopul vizitei, pleacă la fel de nedumerit cum a intrat, înlocuind şi de data aceasta cuvântul tradiţional: „La revedere” cu „Ei, ghini dar!”
Şi totu-i ghini când îi ghini, mai ales atunci când cele mai importante cuvinte ale limbii române: „Bună ziua, mulţumesc, la revedere!” devin sinonime cu: „Ei, ghini!” sau cu: „Î-hî”.
Dar, să nu vă mire, acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când primim materiale pe adresa de e-mail a redacţiei. Mulţi dintre autorii noştri grăbiţi uită să-şi înceapă mesajul cu un salut, trecând direct la subiect: „E acceptat pentru publicare!” (deşi nu înţeleg de către cine), „E pentru numărul acesta!” (omul deja a decis când va apărea articolul lui); „E un text genial!” (Nici nu mai este nevoie să fie citit, autorul deja l-a apreciat) etc., dar de „Bună ziua” nici vorbă. Sau, din când în când mai avem şi câte un „Bună!”, ca şi cum ar spune: „Alo, mă auziţi?” ori „ Bă-ă-ă, e cineva acolo?”
Şi doar un singur lucru nu înţeleg, oare atât de mult a îmbătrânit acest „Bună ziua”, încât am ajuns să nu-l mai folosim?
Atât de greu ne este să ne salutăm respectuos unii pe alţii şi să ne spunem: „O zi frumoasă, o zi bună, mulţumesc, la revedere”?
Fiindcă, eliminând aceste cuvinte esenţiale în societatea noastră, cred că degeaba mai cunoaştem toate cuvintele limbii române, pentru că lipsa acestora din vocabularul nostru demonstrează că ne ştim limba doar pe jumătate, iar cei „7 ani de acasă” au rămas, cu regret, într-un trecut îndepărtat. Iar fără ei, riscăm să devenim o societate sălbatică şi mută! Bună ziua!
Doina Dabija