În anii `80, când eram elev la liceul de istorie-filologie, umbla o vorbă cunoscută în lumea literară clujeană, după o străveche zicală țărănească: „Rău cu rău, dar mai rău fără… Rău”, făcându-se, bineînțeles, referire la celebrul scriitor și traducător clujean Aurel Rău, ca redactor șef la Revista „Steaua”. Destui critici ai scriitorului, din invidie sau prostie, îl criticau pe Aurel Rău, că, de prin 1959, era conducătorul competent al prestigioasei reviste „Steaua” de la Cluj-Napoca, un model și o voce distinctă în peisajul literaturii române. Rău era de circa 30 de ani șeful unei publicații literare de referință, cu o tentă conservatoare și tradiționalistă în epocă, fără să facă niciun compromis, cel puțin vizibil, cu regimul și cenzura comunsită. În revista „Steaua” nu apăreau celebrele ode ceaușiste și nici articole panegirice la cuplul dinastic comunist, fapt ce producea destule dușmănii și ranchiuni. Poate de aceea, reputatul scriitor Aurel Rău devenise subiectul celebrei zicale clujene literare: „Rău cu rău, dar mai rău fără… Rău”. Era și o formă de recunoaștere publică a faptului că Aurel Rău, ca manager cultural, care ținea stindardul calității unei reviste ce nu se compromitea prin culturnicii ideologici ai regimului, ce vedeau lumea doar în alb și roșu (negru) după schema simplistă a marxismului. Era „rău”, dar totuși și criticii scriitorului realizau că ar fi fost și mai „rău fără… Rău”.
Personal, pe Aurel Rău l-am cunoscut abia după Revoluția din 1989, când a menținut revista pe valurile tranziției la cele mai elitiste standarde culturale, fără să facă rabat și compromisuri specifice economiei banului la putere în acea perioadă sub pecetea „caritasului”. Atunci el a făcut un gest de generozitate, pe care azi puțini șefi de revistă îl fac. La începutul anilor `90 făceam parte din gruparea literară și cenaclul „Zalmoxis”, care cocheta cu neo-avangarda literară, dar și cu o acțiune de resuscitare a lirismului „asasinat” prin prozaica generație `80, care se lăsase sedusă de fraza prozei, nu de metaforă. Eram tineri, rebeli, obraznici și anarhici lirici și atacam în presa locală revistele literare încremenite în proiect. Desigur că șefii revistelor literare nu ne iubeau, nu ne cultivau și nici nu ne publicau, considerându-ne prea deconstructiviști. Nu făceam parte nici din cercurile filologice și nici nu frecam clanțele potentaților literari ai epocii, așa că revistele literare ne erau închise. Noi scriam poezii pe șervețele, pe pereții cafenelelor, iar presa locală ne mai publica aleatoriu, precum și, de asemenea, unele reviste cu apariții efemere. Alături de noi, erau dintre consacrați Teohar Mihadaș, Constantin Zărnescu, Constantin Cubleșan, Ion Cristofor și, pentru o perioadă scurtă, poetul Ion Mureșan. Așa că mare mi-a fost mirarea într-o zi, când scriitorul Constantin Cubleșan m-a abordat să-mi spună că redactorul șef al revistei „Steaua”, impresionantul Aurel Rău, vrea să mă cunoască. Aveam atunci vreo 22 de ani. De emoții nu am dormit toată noaptea, gândindu-mă cum să mă prezint la maestrul Aurel Rău a doua zi. Atunci, revista „Steaua” avea sediu în curtea clădirii Primăriei vechi, la parter, în Piața Unirii. Când am intrat în sediu, imediat Aurel Rău s-a ridicat în picioare în fața unui birou impozant. Era îmbărcat elegant, într-un costum alb, așa cum îi place unui magnat al literelor recunoscut să se prezinte. Era un lord în felul său, ca Zaharia Stancu. Cât eram eu de poet rebel și avangardist, am devenit emoționat și sfios. Am discutat multe atunci, dar nu fac obiectul acestui articol. Vă rețin doar cu atât, ce mi-a spus maestrul: „Tinere să-mi aduci în fiecare an un grupaj de poezii, dar așa, mai tradiționale, lirice și «cuminți», că revista noastră are o linie editorială mai conservatoare din punct de vedere literar. Deci nu putem să te publicăm cu poezii care destructurează versul și care au un limbaj avangardist”. I-am mulțumit maestrului cu o reverență. M-am dus acasă și am ales circa 5 – 6 poezii mai „cuminți” și lirice și le-am dus la redacție. De atunci, în fiecare an, Aurel Rău s-a ținut de cuvânt și m-a publicat cu câte un grupaj de trei-patru poezii neomoderniste și lirice, până a ieșit la pensie. A dovedit că este un om de onoare și de cuvânt, un adevărat manager cultural, care a întins mâna unui tânăr, chiar dacă nu avea cu el aceleași păreri despre poezie. Maestru, mi-a dat o șansă. Mă întreb câți manageri literari de azi, orbiți de funcție, mai fac așa ceva cu un tânăr literat?
Am amintit acest episod biografic pentru că la evenimentul organizat de Irina Petraș, președintele Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, un remarcabil recital lyric, intitulat „Poemele Transilvaniei, Poemele Clujului”, a participat și maestrul Aurel Rău, la cei 92 de ani. Recent, Editura „Școala Ardeleană” i-a publicat o bio-bibliografie de excepție, semnată de Laura Goia. După recital, m-am dus direct la Aurel Rău și i-am strâns mâna, mulțumindu-i pentru gestul pe care l-a făcut cu mine în 1995 și l-am felicitat că a știut să fie generos, ca manager literar și scriitor de excepție, cu tinerii poeți de atunci. Am simțit în ochii maestrului o lacrimă, Poate nu se aștepta să-i mulțumească recunoscător cineva după atâția ani. Poate se considera uitat de confrații mai tineri. Gestul meu l-a bucurat. S-a simțit asta în aer. Am plecat de la recitalul liric desfășurat la Casino cu o bucurie lăuntrică, spunându-mi în gând că au avut dreptate scriitorii clujeni cârcotași din anii 1980 să se refere la cel care a scris „Focurile sacre” și a tradus din Saint John Perse, parafrazând vechea zicală: „Rău cu rău, dar mai rău fără… (Aurel) Rău”.
Ionuț Țene / UZPR