Teatrul de păpuşi

Îmi aduc aminte limpede, nu ştiu de ce, eram tânăr, aveam două fetiţe mici, pe Anuca şi pe Anda şi le-am dus într-o zi la „Ţăndărică”, teatrul de păpuşi din Piaţa Lahovary. Nu mai ştiu ce spectacol era. O sală arhiplină, băieţei şi fetiţe însoţiţi de părinţi, pe scenă se desfăşura un act artistic meseriaş, sala urla, trepida, participa.

De exemplu, un lup era prins de vânători (să fi fost „Scufiţa Roşie”, oare?), iar vânătorul întreba sala: „Ce să-i facem? E vinovat ori nu?” Copiii, în picioare, strigau într-un vacarm total: „E vinovat, să moară, e vinovat!” Eu şi probabil şi alţi maturi ca mine stăteam sideraţi, buimăciţi de intensitatea reacţiilor.

Am ieşit stors de la teatru, fetele mele erau mulţumite, se distraseră, înţeleseseră, participaseră, eu, în schimb, am realizat că, de fapt, pe scenă, cineva mânuise sforile, le oferise copiilor o poveste care mima viaţa şi ei o primiseră ca pe un dar. De ce oare m-oi fi gândit la versurile din cartea lui Victor Ion Popa – puţini o mai ştiţi, dar era minunată – din Sfârlează cu fofează: „Nu-i cutie cu păpuşi/ Ci e tren de Crasna – Huşi”?

Probabil, pentru că toată viaţa noastră seamănă până la cruzime, până la un fel de lacrimă, cu un spectacol de păpuşi.

Suntem toţi nişte copii mari şi neajutoraţi, participăm în picioare la un spectacol, strigăm fericiţi când cel despre care ni se spune că e rău e pedepsit, urlăm de încântare când binele învinge (care bine, care învinge?!?), în spatele scenei, nişte păpuşari abili trag sforile şi hotărăsc, după un scenariu exact, destinele spectacolului.

Citesc pe ecranul computerului versete din biblia Internetului, proorocul vermurilor noastre, aflu ce a fost, ce va fi şi ce nu va fi. Cum vor dansa păpuşile trase de sfori, cum vom dansa noi, cei din sală, copiii naivi crescuţi cu biberonul politicii corecte (political correctness).

Marele preşedinte al galilor democraţi, cu nume de peşte dresat (un fel de macrou), dănţuieşte pe turnurile în flăcări ale catedralei care păzea credinţa Europei civilizate. Doamna de fier-carbon, importată din Estul german şi strângând în zăbale vaca nebună a Europei comunitare, e împinsă în neant şi se hotărăşte aducerea la frâne a unei alte doamne mai supuse şi mai dispuse la jocurile de mâine.

În Est, un han tătar îşi recompune povestea (davnăm davno, jil vî Tatarstane, molodoi peveţ Vladimir, v-am dat un citat original ca să vedeţi ce multilateral lingvistic sunt!) – întâi, spre Râm (Crimeea, dacă nu ştiţi), apoi spre Narva, apoi, Doamne fereşte, spre moldavskie zemlia, cum spune cântecul de partizani din Al Doilea Război Smuglianka, moldovianka, adică bruneta moldoveană.

Nu mă duc spre alte zări cu acest joc de păpuşi care e o tragedie mondială, nu un tren de Crasna – Huşi. Spre America trumfilor care sunt vânaţi de soroşeni şi bilderbergi, ori spre imperiul chitailor care tac şi fac, având pe lista lor de cumpărături America, Europa şi Africa.

Eu vreau să mă întorc la spectacolul nostru de-acasă, din Piaţa Lahovary. Acolo unde se desfăşoară, zi de vară până-n seară, un scenariu fără ton, ghinion, ghinion.

La tragedia personală a istoriei româneşti care s-ar putea rezuma astfel: greşirea taberei. N-am prea ştiut, de-a lungul veacurilor, să citim scenariul marilor mânuitori de păpuşi şi am intrat cu capetele în zid ca nişte berbeci tineri jertfiţi pe altarele unor credinţe străine.

Nici Decebal cel viteaz şi înţelept n-a ştiut cine va fi câştigător în luptele de la Roma şi a mizat pe o carte pierzătoare.

Nici Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit pe moştenitorul Mousa, dar a ieşit Baiazid, apoi a trebuit să luptăm în meciul nostru preferat, „unu contra o mie”, iar la urmă să facem pace şi supunere. Nici Ştefan, care a imaginat primul zid creştin împotriva mareei barbare care invada Europa. Dar a fost trădat la modul ordinar de capii Occidentului, care erau gata să plătească sângele românesc doar cu o diplomă onorifică de „apărători ai creştinătăţii”, nu cu solidaritate armată, cu bani şi cu drepturi pentru ţările răsăritene. Cel puţin, Ştefan a înţeles la bătrâneţe mersul istoriei şi, după patruzeci şi şapte de războaie şi de mânăstiri, a făcut pace cu turcii, dându-şi seama că păgânii respectau mai mult un cod al onoarei decât „fraţii” iezuiţi.

Noi am avut eroi din belşug, mai mult eroi morţi, ca toţi eroii, sfâşiaţi de cămile, tăiaţi cu toţi copiii lor la Edikule şi aruncaţi în Bosfor, măcelăriţi de fraţi balcanici (mari revoluţionari în solda imperiului ţarist, care voiau să-şi plătească victoria cu sfârtecarea Valahiei), azvârliţi într-o fântână de la Goleşti. Eroi alungaţi din ţară după ce imaginaseră un drum, dar erau curvari într-un secol în care curvăsăria era boală la modă, cum e corupţia astăzi. La Cuza, marele rege român, mă refer, alungat pentru a face loc unui prinţ străin din zarea U.E. de atunci.

Poate n-am nimerit tabăra bună nici în preajma primului măcel mondial. Şi conaţionalii prinţului nostru tutelar s-au revărsat peste câmpiile valahe, au cărat lemn, cărbuni, grâu, ne-au înghesuit pe o fâşie de Moldovă şi numai eroismul unor soldaţi în izmene i-a oprit şi numai explozia celuilalt mare imperiu (prieten şi ei tradiţional al nostru) i-a oprit.

Permiţându-ne să trăim o clipă visul cel mare, acela al Unirii României Mari, care a fost, poate, singura ieşire din scenariul păpuşarilor, singura lor clipă de absenţă, de care au profitat nişte bărbaţi politici cum România nu avusese niciodată şi nu avea să mai aibă niciodată.

Răzbunarea celor păcăliţi de voinţa românească a fost cumplită. O pegră urâtă, comparabilă doar cu aceea din zilele noastre, a invadat economia, viaţa, morala publică. Ne-au ţinut în viaţă numai elitele intelectuale cum n-au mai fost de atunci şi apariţiile meteorice ale unor luptători cu sânge în vine, cum a fost Mareşalul fără de mormânt.

Şi în al doilea măcel mondial am greşit tabăra. Pentru că am încercat să ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul”, să ne recuperăm Ardealul trecut prin foc şi sabie de csondori, Bucovina şi Basarabia incendiate de ambiţiile bolşevice. Zarurile au hotărât iar altfel. Păpuşarii cei mari i-au dat învingători pe aliaţii contra naturii în lupta cu paranoia nazistă a unui zugrav posedat de diavol. Noi, iar la mijloc, târâţi să murim în Est şi în Vest. Duceţi-vă, oameni buni, dacă nu mă credeţi, să vedeţi cimitirele de la Dalnic, pline de cruci albe de mesteacăn, cimitirul de la Ţiganca, cimitirul de la Budapesta, cele din Cehia şi Moravia.

Spectacolul teatrului de păpuşi a continuat, crud, cinic, în vacarmul copiilor care aplaudau, strigau, băteau din picioare.

La un ceai cu votcă în Teheran, la o degustare de icre negre, tot cu votcă, în Yalta, s-a hotărât ca păpuşa românească să danseze aproape o jumătate de veac un dans ciolovec, mai pe vine, mai pe pleacă, iar Grecia, altă victimă preferată, să danseze sirtaki în faţa grăsunului cu nume de ţigară bună, Winston, că aşa-i în teatrul de păpuşi.

Ani tulburi şi ciudaţi au fost la teatrul din Piaţa Lahovary! Ne-am turnat între noi, ne-am mâncat între noi, am avut şi o perioadă bună, când ne-am cocoşit, când ne-am dat naţionalişti şi chiar am fost.

Dar scenariştii vegheau, ne-au pedepsit crud pentru greşelile noastre şi mai ales pentru nerespectarea scenariului şi exces de independenţă.

Acum dansăm conştiincios pe sforile maeştrilor din culise. În Piaţa Lahovary e linişte, e bine, mimăm toţi democraţia, spectactorii stau în picioare, strigă, e vinovat, să moară, Scufiţa Roşie se simte în siguranţă, are vilă la Bruxelles, ciuma roşie a fost alungată pentru moment în câmpiile sibiriace, conducătorii noştri valahi până-n prăsele se pregătesc pentru marile praznice de toamnă. Cu miros de sarmale, de mititei, cu pleacă-ai noştri vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii.

Noi, cei mai bătrâni, mai „expiraţi”, cum se zice modern, ne ducem nepoţii şi strănepoţii la teatrul de păpuşi din Piaţa Lahovary. Ei, cei mai tineri, sunt bine, mulţumesc, încă nu lucră, cum zic ardelenii, că au babacii lor ceva pus deoparte din pensie, dar circulă pe trotinete electrice, în maşini scumpe, merg la mitinguri protestante, e vară şi fum, e bine.

Ce e istoria?, m-a întrebat cândva, demult, vecinul şi prietenul meu, nea Stelică tâmplarul. Şi i-am răspuns: „Nu-i cutie de păpuşi, ci e tren de Crasna-Huşi!”

Nea Stelică a murit în urmă cu vreo douăzeci de ani. Locul lui la Teatrul de păpuşi din Piaţa Lahovary a rămas liber…

Nicolae Dan Fruntelată

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.