default-logo

VINOVAT  DE PATRIOTISM

 În dezmățul ierarhiei valorilor, după decembrie 1989, a început o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Scriitori importanți deveniseră peste noapte stigmatizați, puși la zid, pentru fapte care toate aveau un singur vad: colaborare cu regimul comunist. Ce însemna „colaborare cu vechiul regim” e greu de definit, fiindcă, dacă e să o spunem pe cea dreaptă, și tăcerea a fost complice, iar despre curajoși în țară, cel puțin din lumea literară, nu se prea putea vorbi, cu puține excepții. Cât de „disident” era Mircea Dinescu, de pildă, dacă publica în vara lui 1989 cartea „Moartea citește ziarul” și îmi dădea un interviu care a fost publicat în „Steaua roșie”, organ județean de partid din Mureș.

Unor scriitori cu cărți lăudate de „elita” criticii literare de la acea vreme nu li se mai recunoștea niciun merit, era suficient să fi scris, pe lângă o operă incontestabilă, și „Mitrea Cocor”, ca să fii scos definitiv din literatură, din manuale și supus oprobriului public.
Între cei care au „beneficiat” de un astfel de tratament s-a numărat și Francisc Păcurariu, căruia nu i se mai recunoștea nimic, ba chiar era acuzat de a fi scris „literatură oportunistă”, „roman patriotic”, și de faptul că „înţelege trecutul eroic, demn şi nobil, ca un prezent perpetuu, în virtutea unei sarcini propagandiste: nu uita că eşti român!”.
E greu de înțeles cum cineva care pretinde că se respectă și cere să i se respecte judecățile de valoare consideră patriotismul ca un păcat/delict literar, maculând astfel o întreagă literatură, de la Enăchiță Văcărescu la Eminescu, de la Nicolae Labiș la Adrian Păunescu.
Tema a ajuns criteriu estetic! Nu contează ce ai scris, dacă ești vinovat de… patriotism!
Firește, patriotismul nu poate fi confundat cu osanalele de partid, ele sunt o altă categorie, care s-a exclus singură, nemaifiind nevoie de sentința cuiva.
Francisc Păcurariu nu a fost preocupat doar de istorie, politică, literatură, ci a fost, indiscutabil, și o conștiință a veacului său. Una lucidă, detașată și nicidecum înregimentată, dincolo de rigori profesionale administrative, diplomatice.
Pe Francisc Păcurariu l-am cunoscut prin „Labirintul” („Labyrinth”) său în engleză, pe care-l citisem ca să-mi exersez engleza mea începătoare, în anii adolescenței. Așa am descoperit un autor care m-a impresionat prin tumultul biografiei sale, una racordată mereu la istorie, nu ca spectator, ci ca parte a ei.
Mai era ceva ce m-a făcut să-l simt aproape: originile sale ardelenești, fiind de la Teaca, la nici cincizeci de kilometri de satul meu natal.
M-a intrigat mai apoi, modul în care a fost executat și pus într-o galerie de stigmatizați.
O simplă trecere în revistă a operei sale îl exclude dintre cei care au colaborat la propriu și dezgustător cu regimul comunist. Demnitățile publice pe care le-a avut Francisc Păcurariu de-a lungul activității sale profesionale n-au cumulat și lucruri reprobabile. Ba, dimpotrivă, ca și în cazul altor scriitori trecuți prin exercițiul diplomației, el s-a distins prin cultura lui și prin felul în care s-a raportat la istoria naținală, cu viața sa, cu scrisul său.
Această carte postumă, apărută prin grija fiului său Tudor Păcuraru, adună texte care se circumscriu interesului pentru istorie al autorului. Dar cum nici așchia nu a sărit departe de trunchi, cartea poartă două semnături, tată și fiu, pentru că „regia” discursului narativ este pusă sub semnul dialogului, a confesiunii provocate, prin întrebări în așa fel încât, într-o retorică socratiană, să se ajungă la esențe, la idée, la adevăr.
Povestirile nu sunt nici jurnal, pe care Francisc Păcurariu nu l-a mai scris, nici transcrierea unei înregistrări.
E recuperarea din memorie a unor conversații purtate cu câțiva ani înainte de căderea comunismului (1979-1986) între tată și fiu, nu ca la Hanul Ancuței, ci în locuri de notorietate din Bucureștiul acelor ani: Herăstrău, Grădina Bordei, Shapira (Bufetul Casei Scriitorilor), ele însele cu istoria și încărcătura lor simbolică, la o bere, feriți de ochii lumii, în văzul lumii..
Cele trei „povestiri” gravitează în jurul unor toposuri în geografii diverse, în circumstanțe diplomatice: Budapesta, Buenos Aires, Atena.
Prima „povestire”, e una care detaliază aspect legate de anul 1956, în contextul contrarevoluției din Ungaria, din perspectiva misiunii diplomatice a lui Francisc Păcurariu.
Mărturisirea, dincolo de documente și versiuni oficiale, aduce date personale, de experiență trăită, despre atmosfera de revoltă anticomunistă ungară și conexiunile ei cu situația din celelalte țări aflate sub influență sovietică. Detaliile, nuanțele, aduc într-o lumină nouă înțelegerea evenimentelor, dintr-un unghi nou și într-un orizont limpede.
 Francisc Păcurariu se dovedește a fi foarte bine documentat, fiind deopotrivă istoric și un veritabil analist politic, preocupat să ofere date suplimentare pentru reconfigurarea adevărului istoric. Situația diplomației românești din Ungaria acelei perioade este evaluată și în dimensiunea sa etnică și în cea politică din interiorul ei, de diplomatul Francisc Păcurariu, încă tânăr și nepregătit să se confrunte cu „subtilitățile” și mijloacele staliniste. „Povestirea” reconstituie o parte din activitatea diplomației românești la Budapesta, într-un context internațional încă încrâncenat.
Ceea ce e surprinzător în această „povestire” este proiecția comparatistă: 1956 – Budapesta – 1989 București, cu argumente greu de respins.
Aventuri în Țara-de-Argint, a doua secțiune a cărții, se oprește asupra unei alte experiențe din cariera diplomatică a lui Francisc Păcurariu, cea din Argentina, unde, deja, e prezent și Tudor Păcuraru, martor al unor întâmplări neînțelese la vârsta lui de atunci, dar lămurite într-o retrospectivă confesivă, cu nuanțe și precizări inclusiv identitare. Precizări care i-au marcat viața și ale căror fumigene se mai zăresc încă și în prezent.
Pentru că Tudor Păcuraru clarifică acuze care au marcat nu doar traseul profesional al tatălui, ci și pe al său. Grăitor, în acest sens e chiar titlul care încheie „povestirea”: „Epilogul: certificatul rasial”.
Etapa Buenos Aires este, pentru destinul diplomatic al lui Francisc Păcurariu, ca și pentru istoria națională, o etapă a deconturilor într-o zonă în care au rămas încă destule lucruri de limpezit. Pe câteva dintre ele le pune în lumină Francisc Păcurariu, sub tirul curiozităților interogative ale fiului.
Cartea se încheie cu „A doua bătălie de la Salamina”. În esență, lucrurile se derulează în conexiune cu ultima misiune diplomatică a lui Francisc Păcurariu, cea de la Atena, care însă este o veritabilă analiză a perioadei de după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, atât sub aspectul politicii interne, cât și al celei externe.
Dezvăluirile din această „povestire” au toate elementele senzaționalului, multe dintre informații fiind puțin cunoscute de publicul larg, ori transmise deformat, de către cei interesați să nu se afle adevărurile care au marcat devenirea noastră, ca popor.
„Povestirile” din această carte nu sunt de… povestit, (chiar dacă îi dăm crezare lui Adrian Cioroianu: „Istoria, cea mai frumoasă poveste”), ele sunt de parcurs într-o grilă mai puțin literară, sunt mai degrabă un document care adaugă pagini noi la o istorie a diplomației românești, dincolo de fațadă, din culisele ei atât de zbuciumate.
„Simdab corăbierul” îl readuce în actualitate pe Francisc Păcurariu, nu doar ca invitație la lectură, ci și ca o necesitate a reevaluării unei opere, a unui destin de scriitor și diplomat.
NICOLAE BĂCIUȚ / UZPR
Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.