default-logo

A venit vara în satele românilor, cu „Rugă pentru părinţi”

„Enigmatici şi cuminţi/, Terminându-şi rostul lor/,
Lângă noi se sting şi mor, /Dragii noştri, dragi părinţi/
Ia priviţi-i cum se duc, /Ia priviţi-i cum se sting, /
Lumânări în cuib de cuc, /Parcă tac, şi parcă ning…”

(Adrian Păunescu (n.20 iulie 1943-d.5 nov. 2010)

Teribil cât de mult adevăr şi cât de multă tristeţe în gândul versificat al fie iertatului poet Adrian Păunescu. Nu de altele, dar la vârsta mea de acum, trecută binişor de 84 de ani, îndrăznesc să-i dau un sfat părintesc şi creştinesc cititorului acestor rânduri, sugerându-i că doar să-i privească cu atenţie pe bătrânii ţărani ai satelor! Mai ales atunci când ei stau, aduşi de spate, în stranele bătrânelor biserici la slujbele vecerniilor înserărilor. Dar şi în duminicile şi în zilele sfintelor sărbători creştine şi folclorice de peste an! Precum a fost şi cea de mai zilele trecute: de naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul, de Sânziene şi de Ia şi Cămaşa Românească. Atunci când cu toţii păream cei mai cuminţi şi omenoşi oameni de pe pământ. Parcă am fi fost pita dulceagă, rumenă, caldă şi gustoasă a lui Dumnezeu! Ca urmare, vă întreb direct, fără ocolişuri: nu vi se pare, cumva, că ţăranii gârboviţi de prea multă trudă ai satelor româneşti poartă în sufletele lor doar o aparentă şi înşelătoare linişte şi împăcare!? Uitaţi-vă bine la ei! La gesturile lor cele mai fireşti şi omeneşti! Sunt tot mai altfel, decât ca de obicei. Chiar şi numai cu o săptămână în urmă. Şi asta pe măsură ce ei încărunţesc, îmbătrânind frumos şi suferind tăcând! Ca urmare, a-i impresie că nu-i mai bagă în seamă pe cei tineri, deveniţi mari şi sfidători domni la oraşe! Sau îngâmfaţi călători de profesie şi stătători flotanţi prin îndepărtate ţări străine. Indiferent dacă sunt sau nu fiii şi fiicele lor, gineri şi nurori, nepoţi şi nepoate, strănepoţi şi strănepoate. Cei care, de cele mai multe ori vin în satele părinţilor şi rudelor lor doar de ruşine şi de gura lumii. Nu, însă, şi de marea teamă de Dumnezeu! Dovadă că ei se fac a nu înţelege că prin tăcerea şi aparenta indiferenţă a bătrânilor ţărani, aceştia nu fac altceva decât să le spună, fără glasul vorbelor, că s-au săturat să le tot deie în zadar sfaturi şi exemple bune de urmat! Inclusiv pilde de credinţă străbună. De dragoste pentru pământul natal al ţării, de trainica lui lucrare cu plugul, cu sapa şi cu coasa. De cinste. De omenie. De patriotism adevărat. Calităţi omeneşti şi sufleteşti tradiţional-româneşti! Nu numai de patrimoniului naţional ci şi de cel universal UNESCO al Omenirii. Calităţi care, din păcate, sunt tot mai rar întâlnite! Ne mai fiind nici obişnuite şi nici fireşti. Iar cel mai întristător este faptul că bătrânii ţărani români sunt tot mai convinşi că efortul lor de de ieri, de azi, de mâine şi de poimâine este nu numai prea mult întârziat, dar şi zadarnic. Ca urmare, pe tinerii uituci, surzi şi orbi mai bine îi lasă cu internetul lor şi cu manelista muzică stridentă şi englezească. Cu goliciunea sufletului, a minţii şi a trupului lor voit tatuat şi urâţit! Sunt acei tineri netineri, care stau ore în şir în ambianţa mitingurilor-protestatare. Nu, însă, şi cu gând şi cu voinţa de a lua în mâinile lor vânjoase şi nemuncite frânele conducerii mult prea sărăcitei şi necăjitei noastre Românii! Iar prea multa lor gălăgie, tăcere şi nehotărâre durează de aproape trei decenii!
PS: Depănând aceste gânduri, acum când „păsările călătoare ale Cerului” au prins aşi învăţa puii să zboare spre îndepărtatele ţări calde, iar cucii şi-au văzut cu ochii lor odraslele ieşite din cuiburile altor păsări, îmi revin în minte versurile aceluiaşi poet: „Hai ţărani, întoarceţi-vă-acasă/Că e-dor pământului de voi/”. (Adrian Păunescu: „Chemare pentru ţărani”)
Şi a fost să fie şi Solstiţiul de Vară
Ca de fiecare dată, în ultimele două milenii şi ceva ale creştinătăţii poporului român şi deşteptăciunii sale native şi cultivate, vineri, 21 iulie 2019, avea să fie (ca durată în timp) noaptea cea mai scurtă a anului, urmată, în ziua următoare, de cea mai lungă zi-lumină. De la caz-la-caz, diferenţa fusului orar fiind de doar câteva minute. Sau de numai câteva secunde. Ca urmare, întunericul şi răcoarea nopţilor izbutind cu greu să biruie lumina şi căldura Soarelui de peste zi. Şi era firesc să fie aşa de vreme ce amintita dată calendaristică marca sosirea Solstiţiului Astronomic al Verii. Adică, începutul celui mai călduros anotimp din an, „debutul” petrecându-se (după ora Bucureştiului) în dimineaţa aceleiaşi zile, la ora 7,00 şi 24 de secunde. Atunci când Soarele se afla în culminaţia lui, pe alocuri „umbrit” vederii noastre de pâcla norilor fumurii.
Tot căutând să afle răspunsuri cât mai exacte cu putinţă la întrebarea: care să fie principalele „cauze” naturale ale producerii tuturor acestor fenomene astronomice şi climaterice, oamenii de ştiinţă au demonstrat că axa polilor păstrează o poziţie aparent fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul ecliptic). Datorită acestui fenomen astro-fizic, cele două emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un întreg an, generând, la latitudinile medii, acea vizibilă şi tulburătoare nepotrivire între durata zilelor cu cea a nopţilor, precum şi repetata succesiune a anotimpurilor.
După momentul Solstiţiului de Vară, timpii de iluminaţie ai zilelor tot scad până la Echinocţiul de Toamnă, cel de duminică, 22 septembrie, ora 23,00 şi câteva secunde. Atunci când ziua devine egală cu noaptea. Ca urmare, astronomii, fizicienii, matematicienii, meteorologii şi cosmonauţii vin şi ne
– 2 –
Spun, argumentându-ne, că în emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers. Că atunci când la noi durata zilei-lumină scade, iar nopţile devin tot mai lungi, în emisfera sudică a Pământului ziua creşte, iar noaptea scade.
Notă: Aşadar, retrospectiv scriind şi vorbind, putem remarca că după ce trec zilele legendarului „Dragobete-Drăgaica”, precum şi cele ale „Mărţişorului”, „Babelor”, „Moşilor” şi „Zăpezilor mieilor”, la noi, în România, soseşte Echinocţiul de Primăvară (20 martie), urmat de Solstiţiul de Vară (21 iunie), cel care are durata zilei la cota lui maximă, iar cea a nopţii la minim. Însă numai pentru latitudinea nordică a Terrei, în cealaltă emisferă a Pământului aceste fenomene inversându-se. Astfel: când la noi vine vara, acolo începe iarna astronomică. Iar de nu ne vom trezi nici în acest ultim ceas din „beţia” poluării Pământului, Apei şi Aerului, întreaga viitorime a Lumii va avea doar un singur anotimp: cel al revărsării apelor calzi şi fără peşti ale mărilor şi oceanelor!!
A consemnat, fără a-şi asuma nici un merit ştiinţific, Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.