◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

CU SIMȚUL UMORULUI, DESPRE ARTĂ ȘI VIAȚĂ

Convorbire cu D.H. Silvian, artist, scriitor, umorist

 D.H. Silvian este o personalitate care emană optimism, voie bună, privind mereuîn jurul său cu simțul umorului.Nu vă închipuiți că ne ia pe toți în acele ascuțite ale umorului, e mai degrabă un zâmbet cald, care nu supără, nu desființează, chiar dacă atrage atenția asupra unor nereguli. În fond, acesta fiind și rostul ironiei, al umorului în general, să îndrepte ceva nelalocul său, să atenționeze.Ridendo castigat mores, vechea zicere filosofică nu s-a degradat în timp.Este încă foarte actuală. Și eficientă și gustată de public. Și, pentru că veni vorba de public, se cade a preciza de la bun început că invitatul nostru este un actor demn de aplaudat, este o prezență scenică și când se află între prieteni.Din orice situație aparent banală, Silvian poate inventa un mic spectacol.Artă, ce să mai lungim vorba. Este artist vizual, cum îi place să se autodefinească,cu studii de graphic design și de artă plastică. Este scriitor și interpret de texte, mereu punând bucuria versus tristeții. O lumină se așterne pe figura oricui zâmbește. Poate și-n suflet câștigăm ceva benefic atunci când ne privim cu încredere viața.

Invitat să povestească orice crede că merită să fie luat în atenție, a acceptat fără emfază.Nue plinde sine vreau să spun, deși, își declamă valoarea, știind exact că, dacă nu-ți recunoști tu meritele, nu poți pretinde să ți le recunoască alții. Avem așadar ca invitat în paginile următoare un încântător coseur și, desigur vom zâmbi mulțumiți că ne-a ținut companie pe distanța unor ani pe care i-a parcurs și în care s-au adunat multe întâmplări, devenite mărturii.

V.B.-Bine v-am regăsit! Este al doilea interviu prin care avem ocazia să convorbim.V-am văzut foarte activ pe Facebook, spectacole, implicare într-ocomunicare prietenească, îmblânzind cotidianul cu o vorbă bine aleasă, cu un zâmbet sau o imagine…chiar când e vorba de întoarcerea spre trecut prin fotografii din alte vremi… Nu am observat melancolie, nici alt sentiment apăsător.O acceptare înțeleaptă a trecerii timpului.Așa s-ar părea… Ce fel de persoană vă considerați afi prin structură?

D.H. Silvian-Ce bun, ce mare, ce tare, ce plin, ce amplu, ce ușor, ce rapid, ce direct: “social media” ! Și de când s-a inventat, ne spunem atâtea, încât am uitat să ne vorbim. Sau ne-am tot spus, că nu mai avem ce ! Și uite că superficialitatea se propagă geometric și toți dăm impresia de mulțumire.Ne-am obișnuit cu lucruri fine și faine, dar care trebuie schimbate, aruncate la o dată fixă și des. Upgrade, la un an ! Râdem de pisicuțe, facem yoga cu iezi, ne împiedicăm, ne filmăm mâncarea, buzele umflate, poznele, accidentele, tăierile de capete, ne chemăm în stradă la revoluție, influențăm alegeri sau nu, și trebuie, trebuie neapărat să fii la zi, la oră, la minut, la secundă. M-am ținut tare, m-am ținut câtva timp să nu fiu supt de acest nisip mișcător, dar cum altfel să aflu ce spun alții despre mine !? Bineînțeles, glumesc oarecum cu cinism, media socială este un instrument bun și puternic pe care trebuie să știi să îl practici și să îl exploatezi cu inteligență și talent. Fiind activ, îi ajut pe ceilalți să-și definească considerațiile despre a mea persoană. Vă mai aduceți aminte de “Oracole” ?

V.B. – Plecat din adolescență din România, centrii emoționali  care ar fi putut determina sau deteriora părerea de rău n-au prea funcționat.Ați  studiat în alte limbi, franceza în mod special,v-ați format intelectual în alte condiții și coordonate decât cele românești, și totuși, scrieți, vă exprimați în limba română. Mărturiseați undeva  că  ați  ales  această  formulă   pentru că nu  aveți  siguranța   necesară  exprimării  artistice într-o altă limbă.Să fie doar atât?

D.H. Silvian – Ceea ce am spus și mai spun este că nu am aroganța să pot pretinde că pot exprima aceleași minuni și dureri prin alte vorbe. Mă găsesc la intersecția a trei culturi. Sunt produsul lor. Deci trișez, dar doar un pic. Talentul meu constă în a o recunoaște. Tot ce vreau este ca această realizare să fie împărțită.Nu scot zer din piatră, doar din brânză. Sunt pe post de pânză, separ: lucrurile simple.Nu îmi este teamă și nici rușine de trecut. Trecutul nu este o insultă. Îl țin în liniile palmelor făcute covată, îl beau, îl împart, și da, de ce nu: mă folosesc și eu la rândul meu, de el. “Plagiez, copiez un vis, o toană, comand ce tu comanzi, mă chemi, chem, mă strigi, strig, mă împingi, împing, mă vrei, te vreau, mă ai, am, te joci, joc, urmăresc ce urmărești, mă iei, te iau, când te doare, doare, trăiești, trăiesc, calc în urmele lăsate de tine, te calc, calc pașii imprimați pe pielea altora, îți imit pasiunea, sadismul, setea, foamea, sunt lacom precum ești, mă uit peste umărul tău la scrisoarea de dragoste pe care tu o tai în carne vie, și copiez, rescriu cu fluiditate fiecare picătură de sânge, te plagiez”. Și, în ceea ce privesc centrii, vă contrazic vehement: ba au durut amarnic și au fost atinși din plin… și rău.

V.B.- Să  pornim  de la momentul ajungerii dumneavoastră  în Canada, unde vă aflați și acum…Impresii care v-au marcat atunci, oameni de care să vă aduceți încă aminte știind că, o fire artistică are o acuitate specială a observației.Și a memoriei afective.

D.H. Silvian – Pentru a ajunge în Canada am trecut mai întâi prin Franța. Am stat la Paris un an de zile. În Paris am trecut purgatoriul. Acolo am terminat liceul, acolo ne-am spălat, acolo ne-am curățat. Și da, acolo a fost loc și timp de suferință. Odată ajunși, ajuns în Canada, am descoperit că în România eram mai american decât americanii. Deci, m-am adaptat repede. De fapt, eram adaptat prin vis și speranță demult. Și mi-am impus să fiu, să fac, să învăț. Am învățat să învăț. Am învățat să văd: “see to see”, “voir le voir”. Am învățat și am înțeles. Tot ce am avut, tot ce aveam din România mi-a prins bine: zilele de premilitară, gimnastica, fiecare sport pe care am fost obligat să-l încerc, munca patriotică și voluntară, lucrul manual, practica, roșiile, culesul cartofilor. Primul proiect pe care l-am făcut și pentru care am fost plătit era o broșură despre protecția muncii într-o fabrică de freze și raboteze încă neconstruită. Am fost felicitat pentru acuratețea ilustrării galeriilor de muncă. Abia am așteptat să le povestesc despre IMUAB. Nu pot spune însă că m-am legat de oameni. Nu erau prea mulți ca mine, nu aveam cu cine să mă împart. Nu erau mulți imigranți. La facultate colegii erau de toate vârstele. Nu prea eram obișnuit cu asta. Era greu să-ți faci prieteni. Fiecare cu familia sa, cu lucrul, majoritatea munceau și făceau studiile în același timp. Nu mi-au rămas nume, nici suflete. Totuși, ce era de remarcat era faptul că studiam cu profesori din Europa și artiști consacrați ale căror lucrări erau deja în muzee. Am făcut ultimul curs de istorie a artei cu ultimul membru în viață al Școlii Bauhaus. Da, mă laud ! Dar mi-au rămas câteva spuneri: “la noi la Canada, cumpărăturile se fac joi seara și țin o săptămână, dacă nu știi nimic mergi la școală, nu poți să exiști fără aluminum foil, fă car order, și… astea trebuie să fie din Paris.” Despre acum, vorbim mai târziu. Ah, era să uit ! M-am dus recomandat, în prima săptămână, în costum și cu portofoliul sub braț la Pascal pentru un job, eventual de desenator tehnic, și mi-au dat o mătură în mână fără să mă întrebe cum mă cheamă.

V.B.- Există ceva anume adus din țara natală, păstrat poate involuntar, dar persitent undeva în mintea și sufletul dumneavoastră?

D.H. Silvian – Am spus-o și o să o tot spun: scriu în limba ce am supt !Da, duc în mine Ipoteștiul mamei și Ozana tatălui meu.Nu îmi este rușine de unde vin, sunt mândru. Sunt fericit unde sunt, am plecat pentru mai bine, pentru a putea alege, pentru a nu fi arătat cu degetul, și cu obrăznicie o voi zice: de ce nu, chiar pentru a arăta cu degetul ! Singurul regret este că la început îmi doream prea mult idealul și am făcut prea multe compromisuri. Nu încercam să fiu altceva, încercam doar să fiu ceva, și cu naivitate am uitat să mă războiesc așa precum eram obligat să o fac în România, sperând că aici nu va fi nevoie. Dacă făceam exact ce făceam în România și nu aș fi fost în căutarea idealului absolut, pragurile ar fi fost mult mai mici și nu am vorbi de alt mod de viață.Dar, de când scriu și am reconstituit relații cu cei de acasă, mi-au venit toate înapoi.

 

V.B.- Ce impresie vă face o persoană care-și uită sau își desconsideră tradiția și rădăcinile?

D.H. Silvian – Nimeni nu poate face pentru  alții prea mult…dar mă faceți să mă repet:cea mai mare crimă este să-i tai unui copac sau unui om rădăcinile. Fiecare își poartă crucea. Nu toți sunt tâmplari. Nu îi poți acuza. Tradiția, școala, cultura, uneori le luăm și vorbim despre…cu prea mare ușurință. Nu e ceva natural, nu vine de la sine. Caracterul se cultivă. Bagajul se poartă, zestrea la fel. Ținute într-un cufăr, lucrurile se prăfuiesc, se destramă, se pierd. Spălate, călcate, împăturite sau purtate cu respect, ținute chiar și cu puțin busuioc, se vor păstra mai mult timp, mai bine, mai frumos, mai civilizat. Deci: nu îmi face nicio impresie !

Veronica Balaj

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *