“Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi” (Mihai Eminescu)
Spiritul omenesc şi mai ales cel românesc se numeşte Eminescu (Viorica Nicolescu)
Mihai Eminescu a fost un strălucit publicist, care era temut de către toate ierarhiile puterii: de la domnitor până la politicienii liberali şi conservatori (deşi pe aceştia din urmă îi simpatiza), de la guvernanţi până la clasa privilegiată.
Pentru că Eminescu avea marele curaj de mare geniu să rostească deschis şi până la capăt adevărul adevărat în faţa oricui – cu deplina independenţă şi fără urme de compromis – şi să atace fără cruţare pe oricine, demascând şi stigmatizând spoiala şi minciuna, toate falsurile şi anomaliile ce ţin de treburile statului şi de politică în sensul larg al cuvântului.
Pentru că el avea ferma convingere ca adevărul suprem trebuie să stea mai presus de interesele cutărui sau cutărui partid, oricât de „pozitive” ar fi aceste interese. „Dacă adevărul neted şi fără înconjur supără pe unele ziare bizantine şi învechite în minciuni şi apucături din Bucureşti, nu e vina noastră. Adevăr şi mântuire sunt în ochii nostri identice, şi acest izvor curat nu poate supăra decât pe răi şi pe netrebnici”, notează poetul în articolul polemic „Scornirile” din 1877. Este profesiunea de credinţă din totdeauna a publicisticii patriotice şi militante eminesciene. Când însă nu reuşea să găsească vreo ieşire din labirinturile Puterii, cu guvernanţii ei „paraziţi”, cu deputaţii – „creaturi”, cu oameni „stricaţi”, el ofta din greu, uşurându-şi, într-un fel, sufletul cu vorba de ocară la adresa acestora şi a altora: „Canalii sus, canalii jos!”.
Nimeni, absolut nimeni, n-a putut scăpa de focul nimicitor al criticii publicistice eminesciene, căutatoare de adevăr prin atitudini polemice răspicate şi în termeni severi-persiflanţi: nici partidele politice ale timpului – nişte mânuitoare de „retorice suliţe” şi nişte „vavilonieni”, cum le numeşte poetul, pentru disensiunile dintre ele în momentele critice pentru ţară, nici guvernanţii care „nu au ştiinţa de carte şi consistenţa de caracter”, „nu au capacitatea de a pricepe adevărul”, căci sunt „surzi pentru adevăr”, nici parlamentarii care „abia de încurcă două buchii pe hârtie” şi care „şi-au făcut din politică o speculă”, nici intelectualii de elită, egocentrişti şi dominaţi de ambiţii personale de a se promova şi înălţa cu orice preţ. Întâmpinat din toate părţile de duşmănii şi supărări bolnavicioase,
Mihai Eminescu, în clipele când se lăsa coplesit de disperare, avea să constate cu amărăciune în semn de autoconsolare: „Sunt cel mai urât om din ţara asta”. Pentru că ştia să mânuiască ca nimeni altul sabia adevărului, pentru că ştia să taie în carnea vie a relelor şi nedreptăţilor societăţii, pentru că nu putea suporta măştile şi neobişnuitul. „În lupta să-ţi găseşti dreptul”, cunoştea acest aforism antrenant poetul nostru din multele-i lecturi germane, şi, cunoscându-l, şi l-a făcut deviza pentru întreaga-i activitate publicistică. Când a trebuit să mărturisească şi să-şi mărturisească cu toată francheţea (în 1878): „Eu sunt scriitor de ocazie şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi ne-nsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de acestea”, Eminescu, categoric, s-a gândit, în primul rând, la publicistica sa politică, „ocazională” şi polemic-luptătoare până în măduva oaselor, când şi-a pus semnatura sub primul articol de publicistică, autorul recunoştea: „Nu sunt scriitor de meserie”, prin urmare, publicistica l-a facut scriitor de ocazie. Dar, trebuie accentuat, critica poetului nostru nepereche a fost făcută – cu atâta dăruire de sine şi cu o sinceritate împinsă pâna la durere – nu de dragul criticii în sine, sau al unor ambiţii personale, sau al unor interese mărunte, efemere, ci în numele îndreptării stărilor de lucruri anormale din societate, în numele unor aspiraţii majore spre o aşezare social-politică mai bună, mai dreaptă, mai progresivă… Multă ardere intelectuală a irosit Eminescu mai ales pentru lămurirea problemelor ce ţin de natura şi esenţa partidelor politice. Deşi se arată a fi mai deschis spre conservatori, publicistul nu face distinctie între partidul liberal şi partidul conservator.
În ochii lui, aceste partide, ca, de altfel, şi celelalte partide politice din România timpului, se caracterizează prin una şi aceeaşi superficialitate crasă în sfera ştiinţei de stat, sunt, de facto, nu „partide de principii, ci de interese personale”, care „păstrează numai coaja legilor şi goala aparenţă”, „calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor”. Iată de ce adevărul întreg, adevărul cel mare şi atoatecuprinzător se află nu de partea cutărui sau cutărui partid aparte, ci deasupra tuturor partidelor, din care motiv poetul îşi îndreaptă „duelurile sale publicistice” atât împotriva „liberalilor”, cât şi împotriva „conservatorilor”.
După Eminescu, toate partidele vânează unul şi acelaşi scop meschin: „sunt în stare să moară pentru stindard şi pentru… chiverniseală (foloase necuvenite – n. n.), îşi pierd toate puterile sufleteşti în „lupte de partide”, transformând politica într-o „speculă”. Pretutindeni ne întâmpină „pasiuni politice”, „rivalităţi de ambiţii”, „toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos” (aceasta ar fi „morala lumii politice de la noi”). Adevăraţii politicieni trebuie să fie „oameni politici din creştet până-n tălpi”, nu nişte „speculanţi”, nu nişte „hoţi de codru”.
Pe oamenii politici care se înstrăinează de viaţa poporului Eminescu îi numeşte „transcendentali”. Ei fac toate de-andoaselea, stau la rădăcina tuturor relelor, transformă anormalul în normal şi „măştile” urâte în „feţe” îmbietoare. Aşa se face, încheie Eminescu, că „trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”, iar oamenii „care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie…”. Două vicii măcinătoare îi caracterizează pe politicienii de toate culorile: corupţia şi mita. „Mita, observa poetul, e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mita capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. Viorica
Nicolescu/UZPR