◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

CARTE… DE LIPIT PE SUFLET!

Pe domnul Firiţă Carp l-am întâlnit prima dată la Buşteni, în Tabăra de Creaţie şi Re-creaţie, organizată de Asociaţia Universul Prieteniei, unde se afla în calitate de director al Editurii Detectiv Literar, sub egida căreia au fost publicate plachetele din caseta cu titlul „Floare de colţ”. Îl priveam cu respectul şi deferenţa cuvenite unui director de editură şi i-am apreciat alocuţiunea susţinută cu acest prilej, tot de la distanţa impusă de „funcţia” domniei sale. Ne-am revăzut, apoi, la Iaşi, în următoarea Tabără şi la o lansare de carte, la Muzeul „Mihail Kogălniceanu”, ocazii cu care am schimbat şi câteva replici. Urma să lanseze, tot la Iaşi, o carte, dar, spre regretul meu, nu am putut participa, deşi îmi doream foarte mult cartea din care lecturasem frânturi pe reţeaua de socializare FB, unde, mai nou, s-au „mutat” lecturile, ceea ce nu poate fi decât benefic. Am primit, totuşi, un exemplar de la doamna Rodica Rodean, preşedinte al Asociaţiei Universul Prieteniei şi, imediat ce timpul mi-a permis, am intrat în culisele lecturii acestui volum. Desigur, am fost tentată, încă de la primele pagini, să notez citate, impresii, idei, pe care să le sintetizez într-un corolar de „gânduri” despre carte, lectura incitându-mă şi provocându-mă, deopotrivă.

Dar, pe de altă parte, mă gândeam cum aş putea îndrăzni eu să scriu ceva despre cartea domnului Firiţă Carp, o carte cu un titlu atât de sugestiv şi de sensibil, „Timbre de lipit pe suflet”, o carte perfectă, ce atinge şi încălzeşte sufletul, pe care fiecare dintre „timbre” se lipeşte „etern” şi iremediabil. Însuşi autorul afirmă undeva, în carte: „Dacă vrei să-i faci o bucurie cuiva trebuie să te gândeşti bine. Trebuie să alegi calea, locul, momentul. Trebuie să vezi dacă bucuria ta îi atinge frumos sufletul, dacă ea, bucuria ta, poate fi şi bucuria lui”. Cu toate că fragmentul citat m-a speriat oarecum, bucuria mea de a fi citit această bijuterie literară m-a determinat să-mi găsesc curajul şi să aştern pe hârtie impresiile lecturii acestei cărţi, pe care, parcă, o „rescrii” într-un fel, fiindcă ai tentaţia de a extrage o multitudine de citate absolut fabuloase.

Cartea cuprinde 119 „tablete”, dispuse în ordinea alfabetică a titlurilor potrivit şi minuţios alese, toate formând un mozaic nuanţat, populat de numeroase personaje cărora autorul le „pictează” din cuvinte adevărate portrete spirituale, metaforizate într-un stil propriu: Teo Pălan „umblă de îndată la trusa lui unicat, cea în care poartă vorbe tămăduitoare şi arome ale unor amintiri pline de tâlc”, Mircea Manole este „bijutierul unor migăloase miniaturi de suflet”, Dorel Vidraşcu „se numără printre hăruiţii ce întruchipează în universul creativităţii, la un mod exemplar, relaţia complexă dintre ascultare şi rostire” şi „are exerciţiul ” „ de a asculta ca un sfânt pe ceilalţi”.  Nagy Ferenc „mi-a luat cu mâna norii ce mă împiedicau să văd soarele”, Fane Ionescu „ar fi în stare să-şi supere propriul destin, numai să nu deranjeze pe nimeni”, iar Florin Dochia „pare un motan cuminte, care îşi toarce visele”.  Denisa Popescu este „o trestie grăitoare”, Nicolae Croitoru devine „croitorul” unor „pârtii de iubire”, iar „clipele petrecute cu Ştefan Mitroi oricum miros toate a primăvară”.  Odată cu apariţia Iuliei Costescu, „însăşi Dunărea se aşezase la masa de ţesut metafore”, iar în muzeul doamnei Luminiţa Popa, „camera în sine e o poveste cu perdele, macaturi şi cuverturi în care timpul şi-a făcut culcuş din care să vorbească viitorului”. Criticul Mioara Bahna „este, dacă vă puteţi imagina, arcuş şi corzi, dar şi cutia de rezonanţă deopotrivă”, prin apariţia ei şi prin cuvintele rostite, „s-a înfiripat vioara” – „cântase ca un Stradivarius veritabil, interpretând o partitură inedită”. Prin originalele descrieri, atât de calde şi de sensibile, bine punctate, ajungi să îndrăgeşti şi să iubeşti personajele prezentate, chiar dacă nu le cunoşti sau nu ai auzit de ele, deşi pe câteva dintre ele eu chiar mă pot mândri că le-am întâlnit!

Spaţiul unei tablete este de două, cel mult trei pagini, dar conţinutul este foarte condensat, trezind curiozitatea şi nerăbdarea nu numai de ajunge la finalul fiecăreia dintre ele, dar şi de a trece, imediat, la următoarea. Şi, pentru că personajul este dezvăluit mai mereu la final, pare că întreg textul devine o ghicitoare pe care cititorul încearcă s-o dezlege.

Autorul preia fapte, situaţii aparent simple, pe care le transformă în „poveşti” terminate brusc, dar cu un tâlc anume, inteligent şi complex, în acelaşi timp.

Prieteniei i se aduce un elogiu simplu şi sincer, iar prietenii sunt aşezaţi în nepreţuite medalioane: Ghiţă Covaşă, prieten „de aproape o jumătate de secol”, este „întotdeauna proaspăt şi zglobiu, ca apa Sucevei ce zburdă printre pietre în vecinătatea gospodăriei lui, verde şi semeţ ca brazii printre care trece drept unul de-al lor”.

Ca o fabulă cu o morală explicită, textul „Capră în altă poveste” ar fi destinat celor ce conduc destinele ţării, pentru a se izbi „cu capul de cerul unei realităţi dureroase”. Pretextul este o capră legată de stăpân de o barieră, în timp ce avea o dispută cu alt sătean, dar „bariera a trecut de la orizontală la verticală, târând spre cer, definitiv, nevinovatul animal”. Prin extensie de simboluri, scriitorul constată, cu amărăciune, că „ţara noastră… este chiar o capră aflată la cheremul stăpânului”, o capră „ancorată zdravăn de bariera unui timp nevolnic”, iar finalul-avertisment este ca un semnal de alarmă rostit direct: „Dragi vremelnici stăpâni ai caprei la care mă refer, faceţi ceva şi eliberaţi-o din periculoasa şi nedemna priponire. În zvârcolirile supravieţuirii, s-ar putea să vă lovească mortal, pentru că nu toate caprele mor spânzurate ca proastele”.

Într-o altă tabletă, se filosofează pe marginea fericirii, metaforele căpătând conotaţii uimitoare prin frumuseţea sintagmelor: „stau pe o fărâmă de eternitate ce se prelinge dinspre zori către zi”, în timp ce „tocmai trece un car de fericire” din care „se desprinde o ploaie cu stropi mari de fericire” care „ajung şi la mine, pe felia de eternitate pe care mă aflu şi mă îmbrăţişează de parcă ar fi o fiinţă iubită…”. Astfel, autorul descifrează esenţa existenţei umane, enigma fericirii, pe care o găseşte în lucruri extrem de simple. Fericirea este „un fel de bucurie liniştită”,  ea „se trăieşte”  şi „se consumă”,  „nu se scrie”,  o întâlneşti unde nu te aştepţi, trebuie să înveţi să te bucuri de ea frumos şi  total.

Alte secvenţe transpun, în tablouri cu tonalităţi suave, personalităţi marcante întâlnite. Marina Voica „păşea pe drumul ei spre legendă cu o maiestuozitate pe care o conferă doar sacralitatea marilor zămisliri”, Nicolae Grigore Mărăşanu, „născutul şi crescutul în duhul apelor, a intrat deja cu alai de metafore în legendă”, iar cărţile Linei şi ale lui Theodor Codreanu poartă „parfumul distinct al veneraţiei pentru limba română şi Eminescu”, ivirea lor fiind precedată de „parfumul inconfundabil al teiului veşniciei eminesciene”. Dealtfel, mireasma teiului este o imagine olfactivă predilectă, întâlnită în mai multe texte, precum cel în care aromele teiului din pădure sunt amestecate cu aromele teilor din pictura lui Nicolae Iorga. Cu sensibilitate nostalgică, autorul meditează asupra existenţei: „Dar poate că însăşi viaţa e un amestec de arome care nu se lasă desluşite mereu din prima”.

Învăţăm din această carte şi „lecţia iubirii”, prin existenţa rădăcinilor perene ale unei efemere păpădii, care capătă o „misiune divină” şi care îi arată „neştiinţa în a preţui clipa”, fiindcă plăpânda păpădie se ofilise „ireversibil” în câteva zile.

Când am ajuns la „Puţinul cel mult”, mi-a venit în memorie, cu claritate uluitoare, o fotografie pe care tocmai o aşezasem într-un filmuleţ realizat, foarte recent, la o activitate a Asociaţiei Universul Prieteniei. Am avut senzaţia că domnul Firiţă Carp a scris această tabletă cu fotografia amintită în faţă! La un Târg de carte Librex, organizat la Iaşi, se aflau Florin Dochia, Lina Codreanu, Horia Zilieru, Emilian Marcu, Valentin Talpalaru, Constantin Mănuţă, Vasile Fluturel, ultimii patru parcă descinzând din poză direct la Palatul „Al. I. Cuza” din Ruginoasa, la lansarea de carte a domnului Emilian Marcu! Iar energica şi inimoasa doamnă Rodica Rodean, care îi invitase pe toţi la acea sărbătoare a cărţii, „a făcut din puţinul celor 25 de  minute un mult de neuitat”.

Proza „Reverberaţii acustico-optice”, în care este rememorat concertul violoncelistei austriece Clementine Gasser, curge pe două pagini fără oprirea impusă de utilizarea punctului, ca o apă limpede, repede şi jucăuş-fluidă, dar atât de clară în exprimare.

Laconic, simbolic şi metaforic în acelaşi timp este evocat satul natal: „o copleşitoare salbă de sentimente, oameni, case şi frumuseţi, poate şi speranţe”, iar „acolo, în unul dintre cimitire, sfidând lespezile grele ale uitării, îşi veşnicesc frumuseţea existenţei  lor părinţii mei”.

Domnul Firiţă Carp, modest şi sincer, afirmă că: „Mă aflu clipă de clipă într-o singurătate a regretului şi a neputinţei de a vă iubi mai mult, de a fi mai bun, de a fi un altruist exemplar”. Dar, chiar prin scrierea acestei minunate cărţi, dânsul demonstrează iubire faţă de oameni (simpli sau de valoare), prietenie şi gratitudine faţă de semenii care i-au întins o mână în diferite împrejurări ce nu pot fi uitate.  Şi, dacă vă întrebaţi, asemenea autorului (referindu-se la Paul Spirescu) „cum o arăta stăpânul acestor herghelii de cuvinte atât de meşteşugit dresate?!”, veţi găsi răspunsul în însăşi fiinţa omului Firiţă Carp, care se joacă atât de frumos cu metaforele, dresându-le ca pe imense şi impresionante „herghelii de cuvinte” şi care ne invită să bem în fiecare dimineaţă „o ceaşcă de albastru” „din rezerva specială a cerului” şi asta, neapărat, „cu ochii sufletului deschişi”!

prof. Petronela Angheluţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *