default-logo

Respectul faţă de text / Acad. Gheorghe Păun

Am auzit pentru prima dată sintagma aceasta, pe vremea când eram student, de la profesorul Solomon Marcus (scriu pe la jumătatea lunii martie, folosesc prilejul pentru a reaminti că a plecat în Lumea de Lumină exact acum cinci ani, a trecut deja un lustru de atunci!). I-am adăugat, ulterior, „explicaţii” şi sensuri. Este vorba, în acelaşi timp, despre respectul faţă de cititor, căci pentru el scriem, dar şi despre respectul faţă de noi înşine: textul scris rămâne, cu autorul semnat, tot ce nu e în regulă în text va fi decontat cândva, bibliotecile sunt martori durabili.

Verba volant, scripta manent!, spuneau, în stilul lor concis şi expresiv, latinii.

Numai că latinii nu ştiau cum va fi când va fi cu calculatoarele, internetul, ecranele de tot felul care ne înconjoară, cu globalizarea – în sensul comunicării, deplasării frenetice dintr-o parte în alta a lumii. De acum, şi scripta volant!…

Despre asta vreau să… vorbesc?… scriu?… în continuare, deplângând faptul că până şi spusa din titlu a lui Marcus a căzut în desuetudine. Iar tendinţa spre digitalizare este tot mai puternică, impusă în ultimul an şi de pârdalnicul de coronavirus, care va lăsa sechele (psiho-sociale, nu medicale) mult mai trainice şi mai adânci decât ne imaginăm, pe fondul acestei tendinţe mai generale, de „deplasare spre online”.

Apariţia hârtiei a dus la dispariţia palimpsestelor. Deloc dramatică, dar cu semnificaţia ei. Scrierea electronică va duce la dispariţia manuscriselor – şi, treptat, la dispariţia textelor tipărite pe hârtie. Nu mă refer la reviste şi cărţi, asta e o altă discuţie, mă refer la textele prin care comunicăm. Puzderie de efemeride, pâlpâind pe ecran sau „în nori”, împingându-se una pe alta în neant, la apăsarea unui buton, la distanţa unui click, cum se spune. Grabă, prescurtări (o parte preluate din engleză), meniuri oferite de „aplicaţii”, pentru a alege replica unui dialog între oameni (!), emoticoane, blogoleza şi feisbucheza, filmuleţele cu pisici… Cum să mai suscite un asemenea context respect pentru textul scris?!… Cum să nu cultive un asemenea context superficialitatea, ba chiar lenea mintală?

Să ne reamintim că generaţia lui Marcus, ba chiar toate până mai ieri, au făcut CARTE la şcoală, nu TABLETĂ, au făcut şi caligrafie, altă lecţie care să îndemne spre scrisul frumos. Până mai ieri, se scriau scrisori – sunt acum aproape dispărute şi cărţile poştale, le mai prelungesc existenţa colecţionarii. Scriitorii SCRIAU, nu TASTAU – o vreme vor mai face asta poeţii, câtă vreme poezia va mai avea ceva poetic în ea. (Urmare directă: nu vor mai apărea noi case memoriale – ce să pui în ele, laptopuri?! Cufărul lui Eminescu a rămas în secolul XIX, lada de un metru cub a lui Urmuz a rămas în secolul XX, era mai ieri, dar ce mult pare a fi trecut de atunci…)

S-a stins viaţa falnicei Veneţii… E în firea lucrurilor, a „progresului”, de aceea aş relua şi ultimul vers al sonetului eminescian: Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!

Şi totuşi… Respectul pentru textul scris, fie el şi electronic, înseamnă şi respectul faţă de cititor şi, insist, faţă de cel care scrie (chiar dacă, adesea, nu semnează)! Scrisul/stilul este omul însuşi, inclusiv atunci când se numără erorile de tipar şi de gramatică. Evident, ideea contează, nu contraexemplele; ştiu că nu există carte (sau revistă) fără o eroare de tipar (că nu îngerii le scriu, vorba cronicarului), dar se vede de la prima privire dacă un corector a citit textul, dacă cel care l-a scris îşi mai aminteşte că a făcut gramatică la şcoală.

Cu menţiunea că şi gramatica îşi schimbă unele obiceiuri. Spun lingviştii că limba română este ospitalieră (împrumută cu mare uşurinţă cuvinte din alte limbi), dar autoritară (adaptează ferm, plecând în primul rând de la faptul că este limbă fonetică). Aşa era până mai ieri… O glumă neglumă, căci are miez (filologic), pretinde că prin unele locuri ardelenii spun „cheleretă” la ceasul de buzunar, explicaţia fiind că aşa se întrebau soldaţii lui Napoleon, revenind după 1812 din Rusia, înainte de a-şi scoate numitul obiect din buzunarul vestonului: quelle heure est-il? Ilustrare perfectă, extremă, a autorităţii limbii române. Da, dar, dacă ştim cum se scrie, aşa vom şi pronunţa (ca în celebra replică Monsieur scriem, monsieur zicem). Iar în ultima vreme, tot mai mulţi români ştiu cum se scrie, în engleză, franceză, germană. Ca urmare, vom scrie tot mai mult ca în limbile de origine. Avem deja semne în acest sens: DOOM-ul ne spune că „mass-media” se scrie cu dublu s şi cu cratimă, ca-n original (dar e substantiv feminin, singular, se declină ca atare, ceva autoritate ne-a rămas…). 

Pariul meu cu viitorul imediat: cum ne va spune următoarea ediţie a DOOM-ului că trebuie scris, uichend sau week-end? Mi-ar plăcea să fie primul, ar fi în spiritul limbii române, dar aproape sigur va fi al doilea… Iar din tastatură vom scrie wk-ed sau wkd… Ce va înţelege destinatarul/a din asta, e treaba lui/ei – că şi el/ea ne scrie la fel! (Lasă că foarte curând va trebui să fim atenţi şi cu el/ea, dar asta nu din cauza prostirii induse de calculatoare…)

Nu pot încheia fără a spune că e un semn de lipsă de respect pentru însăşi limba română lenevirea sintaxei ei, prin dizgraţiosul „ca şi”, prin omiterea lui „pe” la acuzativ, prin…, dar mă opresc – cu cât editorialul va fi mai lung, cu atât va creşte probabilitatea să-mi scape vreo „scamă”… care să treacă, Doamne fereşte, şi de corectură…

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*