Chișinăul este un oraș frumos, cel puțin așa mi-a făcut mie impresia cu peste două decenii în urmă, când l-am văzut prima oară, și așa îmi pare încă acum, după ce i-am respirat două nopți aerul voluptuos.
Am lansat niște cărți la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, am avut o întâlnire cu elevii liceului Prometeu, cel mai bun al României din stânga Prutului, am aflat de la cadrele didactice și de la elevii receptivi, dornici să știe, să învețe, după cum mi-am dat seama. Despre acestea și încă altele, a căror cristalizare e în curs de finalizare în sufletul meu, probabil că mă voi exprima nu prea departe în timp, deocamdată îmi pare că ele au avut o profunzime inhibatoare și sensuri care încă se relevă, nu mă pot repezi să spun ceva care stă sub semnul incertitudinii. Acum mai degrabă îmi dă târcoale un subiect care pare de suprafață, dar numai pare, căci în fond el îmi spune ceva despre profunzimea lucrurilor grele, dureroase, care aici, la Chișinău, parcă dor mai tare decât în oricare alt spațiu al românității.
Mai întâi, mă obsedează imaginea de nedescris a doi cerșetori, cu sufletele mai jerpelite decât hainele care atârnau pe ei de parcă ar fi vrut să-i părăsească până și ele. M-a cutremurat, așadar, imaginea a doi năpăstuiți ai sorții. Au apărut împreună și s-au manifestat cu o agresivitate ieșită din comun, o agresivitate a disperării, a foamei care nu ține, nu poate să țină cont de nimic. Bineînțeles, au fost îndepărtați repede, dar ei vor apărea în alt loc, nu ne putem face că nu-i vedem la infinit, cum am făcut eu ieri, ascunzându-mi privirea.
Peste asta se suprapune, luminos și relaxant, o altă imagine. Într-unul dintre ademenitoarele parcuri ale orașului, la un moment dat mi-am delectat privirea și mi-am acoperit nevoia de bucurie a sufletului cu imaginea unui stol de porumbei jucăuși. Mi-a atras atenția mai ales un porumbel, cu porumbița lui, giugiulindu-se fără nicio grijă, fără vreo spaimă. El, țanțoș, îi făcea o curte nebună, țopăia și se umfla în pene, ea se făcea că nu-l vede, dar era clar că doar îl întărâta, îi sporea dorința. Asta, până a venit cineva care a adus câteva firimituri și le-a împrăștiat în preajmă. Pa, iubire, merg să mănânc, a ciripit îndrăgostitul și sedusa a devenit abandonată.
Iertați-mă că spun aceste lucruri, sper să mă înșel, dar acum când mă pregătesc să plec din Chișinău, în dimineața aceasta care pare că vrea să acopere cu frumusețea ei orice neplăcere, aceasta este impresia mea. Cred că uneori ne este atât de foame, încât uităm de lucrurile cu adevărat importante pe care le avem de făcut și ne repezim să mâncâm, chiar dacă adesea ne hrănim cu iluzii.
Firiță Carp / UZPR