Dacă ar fi doar poveste și tot ar merita să zăboviți asupra ei.
Dar nu e doar poveste. Cartea „Vara când mama a avut ochii verzi” este şi poveste, dar este mult mai mult decât atât. Pe parcursul a peste 150 de pagini, Tatiana Țîbuleac face radiografia unui suflet aflat în suferință și are putera s-o caligrafieze cu inima şi cu mintea deodată. Personajul principal, un adolescent pus în postura de povestitor şi povestit, suferă de o boală gravă, care îşi are rădăcinile în neiubire. Pe deasupra, ajunge să se încarce şi cu nefericirea mamei sale. Dar când îl învăluie primele semne ale iubirii, apar şi primele semne ale unei senzații nemaiîntâlnite. Ea, această senzație, poate fi numită stare de fericire. Sentiment ce se va dovedi salvator! Datorită acestei stări de fericire, totul se schimbă pe parcurs. Dintr-un condamnat la suferință perpetuă, eroul se transformă într-un pictor de mare talent, cu forță aparte de exprimare prin culoare, prin aşternerea ei pe pânze. E ca şi cum după furtună şi ploaie s-ar iți încet-încet curcubeul, urmând ca acolada lui să acopere cu lumină toate părțile întunecate ale trăirilor noastre. Iar datorită curcubeului, care în final se înalță aproape vizibil deşi doar se simte, pot spune că acest roman este în primul rând despre puterea magică a cuvântului. Adică despre harul pe care Divinitatea i l-a dat autoarei de a orchestra cuvintele într-un chip inefabil. Sub bagheta ei, verbele încing o horă în care ne prind din prima pagină, ținându-ne cu răsuflarea tăiată până la punctul de sfârșit.
Când mi-a căzut în mână această carte, eram la Chişinãu, locul din care pare-mi-se că autoarea a plecat spre oraşul luminilor, unde trăieşte şi creează în prezent. Întâlnisem şi re-întâlnisem oameni şi locuri, mă bucurasem aşteptat şi neaşteptat de mult, ba mă bântuiseră și rari fulgi de tristețe. Și totuși, parcă mai doream ceva. Cred că, la un moment dat, am nimerit într-una dintre clipele mele norocoase. Sufletul meu aştepta cu porțile larg deschise o altfel de bucurie şi ea a venit sub forma acestei cărți. Dacă vi se întâmplă s-o întâlniți, faceți-i loc în inimă. Şi de nu veți avea timp s-o răsfoiți, oferiți-o unui om pe care îl iubiți. Sigur îl veți face un pic mai bun, mai frumos, mai adevărat. Pentru că, deşi pare o carte tristă, ea este de fapt un bulgăre de lumină rostogolitoare peste pliurile de beznă ale vieții. Aşadar, ea nu este doar poveste, ci e mai mult descântec şi mai degrabă medicament de alungat tristețea.
Firiță Carp / UZPR