default-logo

Dinamica meșteșugurilor, astăzi

Cu ocazia participării la sărbători și la târguri din țară, începând cu anul 2007 pentru scrierea cărții „Sărbători, tradiții în România. Însemnări de reporter”, publicată în anul 2020, la Editura UZP, am avut posibilitatea să cunosc foarte mulți meșteșugari și artiști talentați, pasionați de munca lor, să pătrund în lumea lor interioară, acolo unde se formează pasiunile, motivațiile, bucuriile realizărilor și deznădejdile, să cunosc aspecte ale dinamicii meșteșugurilor astăzi.
Pe lângă prezentarea obiectelor expuse la târgurile care au existat independent sau în cadrul unor sărbători, mi-au reținut atenția câteva aspecte: relația meșteșuguri vechi/meșteșuguri noi, inovații, motivația practicării unui anumit meșteșug/unei anumite arte, raportul cerere-ofertă, perspectiva meșteșugurilor.
Majoritatea participanților la târguri practicau meșteșuguri vechi: olăritul, prelucrarea lemnului, cusutul, țesutul, prelucrarea metalelor, împletituri obținute din materiale textile, papură, pănuși de porumb. Pentru unii a fost moștenire de familie, pentru alții, urmare a unei revelații avute în vis, o modalitate de supraviețuire într-un moment greu din viața lor, când din cauza transformărilor din societate, au rămas fără locuri de muncă, urmare a unei experiențe profesionale, a unui accident, o formă de a rămâne creativi la pensie.
Câteva din persoanele care au rămas fără locuri de muncă și au încercat să supraviețuiască prin intermediul unui meșteșug erau ingineri.
Un fost inginer mecanic, când a rămas fără serviciu, și-a amintit că în satul lui, când era copil un ungur îi învăța pe oameni să confecționeze împletituri din papură. Aceasta l-a îndemnat să înceapă o afacere și avea o asociație cu 60 de angajați.
Un inginer chimist, după ce a rămas fără loc de muncă, a început să lucreze împreună cu soția sa, care era inginer textilist, covoare, carpete, trăistuțe etc.
O absolventă a Facultății de Arte Decorative și Design, deoarece nu avea bani să își cumpere încălțăminte, și-a făcut singură o pereche de sandale, pe urmă o geantă, o curea și, observând interesul rudelor și prietenelor, a lucrat și pentru ele și în cele din urmă a extins lucrul și a început să și vândă.
O familie din Ardeal avea fetele studente, avea nevoie de bani, a început să cultive grâu acai și levănțică din care au confecționat tot felul de obiecte, mai ales, împletituri, cosmetice etc. Erau mulțumiți de rezultat.
Un cadru militar a început să confecționeze obiecte utilitare din lemn, după cutremurul din 1977, când au fost distruse vasele de sticlă ale familiei și i-a promis soției că îi va face niște obiecte care nu se vor mai sparge niciodată.
O tânără din București, în timp ce era imobilizată la pat din cauza unui accident, a început să tricoteze, fapt care a devenit obișnuință și a început să comercializeze produse.
Un ofițer de Poliție a fost pasionat de mic de prelucrarea lemnului, meșteșug în care s-a inițiat și pe care îl practică în timpul liber ca o terapie care îl ajută să scape de stresul cotidian.
O învățătoare a renunțat la serviciul ei și a început o afacere în care confecționează țesături.
O familie de argeșeni pensionari mi-a mărturisit că au bani suficienți pentru a se întreține, dar practică meșteșugul de a prelucra lemnul, a coase și arta de a picta, deoarece îi ajută să rămână activi și prin urmare să fugă de moarte.
O tânără din București a pictat icoane pe sticlă, când era elevă, a intenționat să urmeze Universitatea Națională de Arte, Secțiunea Modă, dar în vis i-a apărut tatăl ei care a întrebat-o: „De ce nu mai pictezi icoane?” Și așa s-a hotărât să devină pictor.
O tânără care a îngrijit bătrâni în străinătate s-a întors în țară și și-a găsit mulțumirea în a confecționa obiecte de îmbrăcăminte din pânză topită.
Alte persoane au început să practice un anumit meșteșug ca urmare a căsătoriei, deoarece unul din socrii lor se ocupa cu așa ceva.
Majoritatea meşteşugurilor practicate erau vechi, dar am întâlnit și câteva noi.
O doamnă inginer, după ce a rămas fără serviciu a început să practice un meșteșug nou în România, denumit fetru manual, nonofelt sau împâslitură.
O doamnă profesoară din Iași realizează lucrări din sfoară în tehnica macramé, pe care a învățat-o în Germania, în timpul unui stagiu de formare, prin programul PHARE Vet.
Demne de remarcat sunt și obiectele lucrate în tehnica quilling sau feng shui.
La acestea se adaugă diversitatea combinațiilor de modele, materiale, culori: flori pictate pe harta României, chipul lui Isus pictat pe o copaie din lemn care întruchipează râul Iordan, chipuri umane decupate din și pictate pe dovleci etc.
Am întâlnit ceramiști, precum cei de Corund, chiar unii din Oltenia care au început să aducă inovații vechilor modele pentru a atrage clienții. La aceasta se adaugă ceramiștii artiști, precum Simona Blendea, Florea Ștefan ș.a., care au prelucrat artistic, în viziune proprie obiecte și modele tradiționale sau alții care au creat modele noi.
Cea mai mare diversitate și creativitate la nivelul modelelor și al materialelor din care sunt confecționate am întâlnit-o la Târgul Mărțișoarelor la care participanții erau de diverse profesii: oameni de artă, profesori, ingineri, medici, economiști etc.
În ceea ce privește perspectiva meșteșugurilor, refuzăm să credem că ele vor dispărea, deoarece este foarte mare numărul celor care le practică, chiar și în schimbul unui câștig foarte mic.
Unii din ei au început deja să îi inițieze pe copiii proprii sau ai colectivității în ateliere și asociații și chiar lucrează în ateliere proprii cu copii. Unii tineri care s-au inițiat practică meșteșugul respectiv numai ca un hobby, deoarece au optat pentru alte profesii.
Există și situația în care cei cărora le-a fost desființat locul de muncă sau produsele lor nu mai sunt la modă s-au adaptat la specificul pieței. Este cazul unui sticlar de la Târgu-Mureș, fost lucrător în producerea de cristaluri, care cu durere în suflet s-a adaptat cererii și lucrează mini obiecte ornamentale și utilitare în fața clienților. O bătrână din județul Olt confecționa obiecte din păr de capră, astăzi tricotează obiecte de îmbrăcăminte din lână și PNA: ciorapi, pulovere etc.
În alte situații, un anumit meșteșug nu s-a desființat, dar membrii familiei, mai ales copiii, nu îl mai practică.
Un fierar de pe Valea Gurghiului era foarte supărat că fiul lui nu vrea să devină fierar.
Un argintar mi-a mărturisit că este ”ultimul mohican” din familia lui, copiii lui au studii superioare.
Un bătrân care confecționa obiecte din piele s-a împăcat cu gândul că fiii dumnealui au îmbrățișat alte profesii, deoarece nu se poate trăi din așa ceva.
Un olar din județul Vâlcea mi-a mărturisit că nu mai vrea ca fiul lui să lucreze ca el toată ziua cu mâinile în lutul umed și să facă reumatism la mâini.
Am întâlnit la târguri mulți rudari, printre care se afla și o persoană cu studii superioare, pensionară. Mi-a stăruit mult timp în minte imaginea unui tânăr rudar de la Băbeni, jud. Vâlcea care era foarte supărat, deoarece, din motive financiare, trebuie să renunțe la un meșteșug străvechi pe care l-a practicat neam de neamul lui și să plece la muncă în Anglia, din lipsă de vânzări corespunzătoare.
În ceea ce privește relația cerere-ofertă, am trăit o mare dezamăgire. În România actuală sub raportul meșteșugurilor se lucrează foarte mult, dar cererea este foarte mică. Într-un an, la un târg au fost meșteșugari care mi-au spus că cu banii obținuți din vânzări nu reușesc să își plătească nici benzina. Unii păreau mai mulțumiți. Depinde și de gusturile cumpărătorilor. Am întâlnit și meșteșugari care spuneau că produsele dumnealor se bucură de succes în străinătate, precum ornamentele din pănuși ale lui Nagy Margareta sau dantela ”Frivolite” a lui Roman Violeta Karmen etc.
Cea mai mare vânzare la târgurile la care am participat am observat-o la Târgul Mărțișoarelor, poate și datorită faptului că produsele au un preț mic și datorită popularității obiceiului de a se oferi mărțișoare.
E greu de spus dacă în ziua de astăzi un meșteșugar poate trăi numai prin câștigul obținut din vânzarea produselor sale.
Absența vizitatorilor și a cumpărătorilor într-un an nepandemic, la târg, în favoarea interesului pentru mărfurile din import și cele de second hand mi-a sugerat câteva versuri nu prea plăcute: „Au uitat că sunt români/Și au devenit păgâni./Când își cumpără surtuc/Dau o fugă pân la turc”. (Românisme); „De mâna a doua ne-am jenat/Și-n sehaș ne-am îmbrăcat./Tot ce-i vechi în englezește/Nouă ni se potrivește”. (Sehaș)
În schimb, am simțit un respect deosebit pentru oamenii pe care i-am întâlnit la târg, harnici, creativi, perseverenți, calmi, care practică vechi meșteșuguri și în momentele dificile din viața lor au avut puterea de a se adapta și de a se mulțumi cu un câștig modest și onest, aici, pe pământul României.

Elena TRIFAN / UZPR Prahova

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.