Motto:
„Astfel, cu privire la domnia lui Cuza-Vodă, n-avem încă memorii. Doar când, dăunăzi, s-au serbat cincizeci de ani de la întemeierea României, unii ofițeri de-ai lui au vorbit, în ziarele jubilare, cu privire mai ales la crima împotriva onoarei pe care au făcut-o militarii conjurați din Fevruarie 1866. Mărturisirile au provocat polemici, cuprinzând alte mărturisiri, și cu toatele vor fi de folos acelui care va fi în măsură a scrie pe larg și temeinic despre acea zi nenorocită.” (Nicolae Iorga)
Cuza-Vodă este un nume simbol al împlinirilor în mersul românilor către înfăptuirea unității lor național-statale și așa va rămâne pentru eternitate. Domnia sa începe în 1859 într-un moment de renaștere națională și se încheie brusc șapte ani mai târziu într-un climat tensionat de contradicții între politicienii români și de dispute între marile puteri europene pentru spațiul est-european.
Domnul „Micii Uniri” – Alexandru Ioan Cuza – dezvoltă un program politic ambițios. Se dovedește hotărât în realizarea unor schimbări fundamentale în organizarea politică, socială și economică a țării. Este un reformator în înțelesul deplin al termenului, dar un reformator care intră, nu după multă vreme de la înscăunare, într-un carusel de contestări, intrigi și încercări de blocare a inițiativelor sale legislative.
Încă de la începutul domniei sale, domnitorul Cuza se simte încorsetat în inițiativele sale îndeosebi de opoziția tot mai accentuată a Adunării Legislative, dominată de liberalii radicali și de conservatori. Reformele electorală și agrară în principal, dar și altele, sunt puse în pericol. Era periclitată astfel înaintarea țării pe calea modernismului, iar el, ca om dinamic și ambițios, nu mai are timp de așteptare. La 14 mai 1864 dizolvă Adunarea Legislativă, promulgă o nouă lege electorală și o nouă constituție, cunoscută sub numele de Statutul dezvoltător, care îi facilitează aplicarea în practică a programului său economic și social.
La fel de ambițios se arată Ioan Cuza-Vodă și în înzestrarea României cu instituții moderne (promulgarea noului Cod civil și a Legii educației în 1864, sporirea controlului statului asupra Bisericii Ortodoxe ș.a.). Ambițiile sale moderniste, justificate de altfel, nu sunt agreate de oponenții săi, cum nu este agreată nici maniera autoritară pe care o imprimă activității guvernului, forțat fiind de accentuarea manifestărilor opozanților săi.
Oricât de bine intenționat era și oricât de puternică îi era voința de a conferi un sens modern evoluției societății românești, inimosul domn constată cu mâhnire că este neînțeles în demersurile sale reformatoare. De aici și până la frustrare (cu efecte asupra stării sale psihice și morale) și renunțarea treptată la pozițiile combatante nu a fost mare distanță. Adversarii îi urmăresc însă cu atenție „mișcările” și sesizează că este într-un moment de cumpănă care trebuie exploatat. Pregătesc în mare taină scenariul înlăturării de la putere a domnului. Un rol important îl joacă un grup de ofițeri care reușesc (și nu este greu de imaginat prin ce mijloace) să atragă de partea complotiștilor pe militarii din garda palatului. Cuza este astfel complet lipsit de apărare în urma trădării acestora.Grupul de complotiști care pătrunde în dormitorul său în fatidica noapte de 10 spre 11 februarie 1866 îl forțează să abdice.
Complexă a fost criza politică din Principatele Unite anterioară detronării lui Cuza-Vodă, dar extinderea prezentării acesteia în relație cu atitudinea adoptată de domn ar însemna să ne îndepărtăm de la obiectivele noastre. Înainte să le abordăm, sunt de observat câteva aspecte legate de unele faze premergătoare înlăturării lui de la putere.
Lovitura de stat pregătită de conjurați timp de peste opt luni, între care se numără și câțiva ofițeri (coloneii D.Crețulescu și I.Călinescu, maiorul Lecca, căpitanii Candiano-Popescu, Pilat, Hondoca și Costescu), se pare că a fost bine securizată. Domnul Cuza receptează unele semnale despre pregătirea ei, dar rămâne impasibil. Nepăsător rămâne și la atentatele organizate împotriva sa ca și la avertismentele pe care le primește din partea unor rude, diplomați străini și cunoștințe. Pe diverse canale aflase că se pregătea detronarea sa de care nu erau străine unele mari puteri europene. Era tot mai mult convins încă înainte de conspirație că cea mai bună soluție atât pentru țară cât și pentru el, ca domn, era abdicarea voluntară. În ianuarie 1866, când cumnații săi Dimitrie și Teodor Rosetti își exprimaseră îngrijorarea pentru conspirația ce se pregătea, “Cuza le răspunde nepăsător, că nu mai există motiv de conspirație, fiindca el avea să abdice peste 2 luni, spre împlinirea cerințelor divanului-ad-hoc” (Titu Maiorescu).Nu-l „mișcă” prea mult nici avertismentul unui „băiat de prăvălie” cu câteva ore înainte de pătrunderea în dormitorul său în noaptea de zece spre unsprezece februarie (pe stil vechi) a conjuraților care îl arestează.
Detașarea colonelului Al.I.Cuza față de evenimentele care se precipitau și amenințau cu eliminarea sa din din viața politică a țării, surprinde pe foarte multă lume, inclusiv pe complotiști. Nu credem că nu a realizat că nu numai tronul era în pericol ci și propria sa viață. Resemnare, blazare sau sfidare față de amenințări sau toate la un loc ar putea justifica atitudinea inertă în acele momente decisive ale existenței sale. Este, credem, o „purtare deplin explicată” de “răsfrângerea acelor împrejurări asupra sufletului său”, după cum aprecia istoricul A.D.Xenopol. Era “purtarea” unui om politic care considera că a lucrat în favoarea țării și nu a dușmanilor ei și, dacă alții îl apreciau diferit, lăsa cale liberă pentru noi și poate mai bune făptuiri pentru țară.
Se simțea, desigur, adânc rănit de ridicarea împotriva sa a unor ofițeri ai Armatei Române, pe care o slujise cu dragoste și credință. Îl încălzea gândul că erau doar câțiva rătăciți și nu oștirea întreagă l-a trădat. Dovada de suflet pe care o are cu numai cinci săptămâni înainte de detronare este un mișcător imn primit în semn de adâncă prețuire din partea „soldaților români” (pe care îl prezentăm în versiunea originală precum și retranscris pentru facilitarea înțelegerii textului).
1-iu Ianuarie 1866
IMNU
Măriei Sale Principelui Domnitor
ALEXANDRU ION I
Din partea soldaților români
Doamne – ascultă – astă cântare, Până ieri noaptea domnise,
E un cânt, dulce plăcut, În căminul tuturor,
Este ziua călătoare, Mâna-ta lumină aprinse,
Unui an ce a trecut. Liberând vetrele lor.
Oastea-ntreagă e-n picioare, Astfel liberi, c-altă dată, Și prin noi la al seu Domn, Ca în timpii strămoșești,
Ea trimite salutare, Ai făcut și-n noi să bată,
Și credință pentru Tron. Inimi nobili, Românești.
Salutare aducem ție, Cale nouă ne așteaptă,
Casei tale ce-o slăvim, Doamne fii în veci cu noi,
Căci de-acuma pe vecie, Soarta Țării e legată,
Noi cu Țeara te mărim. De-aste brațe și de voi
Ca Român avuși Virtute, Steaua noastră protectoare
Și ca Domn Mântuitor, Veste bună ne-a adus,
Ai sdrobit relele multe, Dumnezeul de-apărare,
Ce apăsa al tău Popor. Vrea ca noi să fim mai sus.
Să trăiești, dar Înălțime,
Și la Țărmul cel dorit,
Să duci nația ce-în tine,
Toată viața și-a întrunit.
Imnul era emanația „soldaților români”, adică a trupeților sau “opincarilor”, care constituiau „talpa țării” și nu al ofițerilor, deși nu toți puteau fi învinuiți de trădare față de capul statului, cum de altfel așa s-a și petrecut. Nu este exclus ca autorul sau autorul „imnului” (de fapt o odă de slăvire) să fi fost chiar ofițer, ceea ce conduce la prezumpția că cel puțin unii dintre ei cunoșteau existența versurilor și au fost de acord cu conținutul lor. Un semn că posibil a fost așa îl conțin versurile celei de a doua strofe:
“Oastea-ntreagă e-n picioare,/ Și prin noi la al seu Domn,/Ea trimite salutare,/Și credință pentru Tron. “
Deci întreaga oaste este de partea Domnului căruia îi reconfirmă credința ei în slujirea celui ales în 1859. Și este susținătoare a domnului Cuza care a “sdrobit relele multe,/ Ce-apăsa al tău Popor” (strofa a 4-a) și ” Ai făcut și-n noi să bată/ Inimi nobili, Românești “(strofa a 5-a).
Întregul conținut al „imnului“ este, fără îndoială, incitant și merită întreaga noastră atenție. Nu dorim însă să ne îndepărtăm prea mult de ceea ce ne-am propus să relevăm în relație cu dramaticul sfârșit al domniei celui care a fost omul providențial pentru români la mijlocul veacului al XIX-lea.
Spuneam ca Alexandru Ioan Cuza, într-un fel, nu era străin de ceea ce îi pregăteau adversarii săi, care îl învinuiau de autoritarism în actul de conducere a țării și de unele măsuri legislative care ar fi lovit interese economico-financiare ale boierimii în proces de îmburghezire și ale clerului. Știut este că domnitorul, care a înțeles necesitatea utilizării mijloacelor criptografice pentru camuflarea inițiativelor sale diplomatice, ar fi cunoscut și prin mijlocirea lor existența unor contestări la adresa politicii sale și a acțiunilor care le însoțesc, menite să-l compromită și să-l elimine din viața politică.
Nu vrem să forțăm nota apreciind că între cei care au contribuit la elaborarea “Imnului” (despre care nu avem informații până în prezent în afara documentului prezentat, tipărit cu litere aurite) s-a aflat și un cunoscător al criptografierii textelor. Ne referim doar la un posibil și ciudat “mesaj”rezultat din citirea succesivă a primelor versuri ale celor 9 strofe ( al căror număr este apropiat sau identic cu numărul lunilor necesare organizării complotului împotriva domnului Principatelor Române):
„Doamne – ascultă – astă cântare,/ Oastea-ntreagă e-n picioare,/ Salutare aducem ție,/ Ca Român avuși Virtute,/ Până ieri noaptea domnise,/ Ast-fel liberi, c-altă dată,/ Cale nouă ne așteaptă,/ Steaua noastră protectoare,/ Să trăiești dar Înălțime”.
Că oștirea română a avut altă atitudine față de Domnul sub care s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Țara Românească o relevă A.D.Xenopol precum și alți iluștri cărturari români.
“Oricât ar fi căutat să se îndreptățească în ochii lor (ofițerii complotiști – n.n.) și oricât căutară ziarele favorabile mișcărei a-i îndreptăți încă în urmă, este peste putință ca ei să nu fi simțit o umbră lăsându-i-se pe conștiință, când călcară pragul palatului” – aprecia Xenopol. “Și lucrul a fost așa privit în sferele militărești – releva acesta în continuare – se vede din protestarea unui număr destul de mare de ofițeri între care doi generali, Florescu și Manu, 7 colonei, 7 locotenenți-colonei, 12 maiori, 40 capitani, 38 locotenenți și 48 sublocotenenți, care cer de la principele Carol reabilitarea onoarei armatei, prin o cercetare care să constate care sunt ofițerii care s-au făcut vinovați de trădare în noaptea de 10-11 Fevruarie? Prin urmare nu este exact ceea ce spune Românul (subl.în text- n.n.)“- și suntem întru totul de acord cu opinia marelui istoric – “Că nația întreagă și armata erau indignate de purtarea domnitorului și doria a lui răsturnare. Dacă lovitura a izbutit, s-a întâmplat numai mulțumită ghibăciei cu care conjurații au știut să pună mâna, în acea noapte, pe toate elementele cărora domnul încredințase paza lui personala “.
Rămân definitiv încrustate în memoria timpului rostirile marelui Eminescu la adresa făptuitorilor actului de la 10/11 februarie 1866, care sfârșesc în chip lamentabil o epocă eroică inaugurată de Revoluția de la 1848:
“Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. […]”
La moartea fostului Domn, care a îndoliat o țară întreagă, Mihail Kogălniceanu rostea solemn: “Nu greșelile, ci faptele lui Cuza-Vodă aduseseră a lui detronare.“
Tanța Tănăsescu / UZPR