Învățăturile lui Buddha prezintă modul în care trebuie să privim și să înțelegem realitatea. Aceste adevăruri demonstrează că percepția noastră despre ceea ce este în jurul nostru nu este întotdeauna real.
Unul dintre cele mai comune cadre pentru a explica învățăturile de bază ale budismului timpuriu sunt cele patru adevăruri nobile (ariyasacca, sanskrit āryasatya). Cuvântul sacca înseamnă atât adevărul, cât și realitatea.
Cuvântul ariya se referă în primul rând la tipul ideal de persoană pe care trebuie să o genereze calea budistă, o persoană nobilă în sensul etic și spiritual. Traducerea ariyasacca prin „adevăruri nobile” este oarecum înșelătoare, deoarece dă impresia greșită de a fi un set de credințe, un crez pe care budiștii îl acceptă ca nobil și adevărat.
Cele patru adevăruri nobile sunt, în primul rând, patru realități a căror contemplare conduce la sfințenie sau la starea celor nobili (ariya). Alte traduceri posibile ale ariyasacca sunt „adevărurile enervante” sau „adevărurile celor nobili”.
Învățăturile lui Buddha – Realitatea suferinței
Fiecare adevăr nobil necesită o practică particulară din partea ucenicului; în acest sens, cele patru adevăruri nobile pot fi înțelese ca patru tipuri de practică. Primul adevăr nobil sau realitatea suferinței atribuie discipolului practica cultivării înțelegerii. O astfel de înțelegere are loc treptat prin reflecție, meditație analitică și, eventual, experiență directă. Ceea ce trebuie înțeleasă este natura suferinței și diferitele tipuri de suferință din cadrul saṁsāra.
O concepție greșită comună despre primul adevăr nobil este de a gândi că presupune o perspectivă pesimistă asupra vieții. Această interpretare ar fi corectă numai dacă Buddha nu ar fi învățat existența diferitelor tipuri de fericire și al treilea adevăr nobil sau încetarea suferinței; adică vestea bună despre realitatea nirvanei este că este definită ca cea mai înaltă treaptă a fericirii.
Din moment ce Buddha învață realitatea atât a suferinței, cât și a celei mai înalte fericiri, este mai corect să vorbim despre atitudinea sa ca fiind realistă: există o problemă, dar există și o soluție la această problemă.
Realitatea originii suferinței
Cel de-al doilea adevăr nobil, sau realitatea originii suferinței, cere practicarea renunțării la toate stările mentale care generează suferință pentru sine și pentru ceilalți. Starea mentală care apare în cel de-al doilea adevăr nobil este taṇha, adică „sete”.
În traducerile occidentale ale textelor budiste (Burnouf, Fausboll, Muller, Oldenberg, Warren) se obișnuia să traducă taṇha prin dorință. Această traducere i-a împins pe mulți să creadă că obiectivul final al budiștilor este încetarea tuturor dorințelor. Cu toate acestea, după cum afirmă Damien Keown, „este o simplificare a poziției budiste care presupune că încearcă să pună capăt tuturor dorințelor”.
De fapt, nu există mulți termeni care pot fi traduși precum dorință și nu toate dorințele produc suferință. Dimpotrivă, în Pāli Nikāyas există multe texte care demonstrează rolul pozitiv al anumitor tipuri de dorințe. Cu toate acestea, termenul taṇhā din Pāli Nikāyas desemnează întotdeauna un tip dăunător de dorință care duce la „existența repetată” (ponobhavikā), fiind „asociat cu încântare și pofta” (nandirāgasahagatā) și „face plăcere” (tatra tatrābhinandinī). Există doar un singur text (Nettipakaraṇa 87) care vorbește despre un tip de taṇhă sănătoasă.
Traducerea cea mai obișnuită a taṇhāi în zilele noastre este pofta. Spre deosebire de dorința încărcată, vastă și ambivalentă, termenul „poftă” se referă mai degrabă la un anumit tip de dorință și nu poate fi interpretat greșit ca prezentând orice dorință și aspirație. Mai degrabă, ca și taṇa în Pāli Nikāyas, pofta se referă la intens (rāga poate fi tradusă atât de pofte, cât și de pasiune), dorințe obsesive și dependente.
Din moment ce poftă, sau taṇhā, nu include toate tipurile de dorințe posibile, nu există nici un „paradox al dorinței”. Cu alte cuvinte, Buddha nu învață că, pentru a obține eliberarea de suferință, trebuie oprite toate dorințele.
Pāli Nikāyas face distincția între trei tipuri de taṇhā: pofta pentru plăceri senzuale (kāmataṇhā), dorința de existență (bhavataṇha) și dorința de a nu exista (vibhavataṇha). Ultimele două tipuri de poftă sunt „bazate pe două opinii extreme (greșite), cele ale eternismului și anihilaționismului”. Cu alte cuvinte, dorința de existență dorește existența continuă a sinelui în saṁsāra și dorința de a fi non-existență este un tip inversat de dorință sau aversiune față de distrugerea proprie în momentul morții.
Rădăcina subiacentă a tuturor suferințelor nu este o dorință, ci ignoranță spirituală (avijjā). În ignoranța spirituală, nu există o simplă lipsă de informație, ci mai degrabă o concepție greșită, o percepție distorsionată a lucrurilor sub influența fabulelor conceptuale și a prejudecăților afective.
Mai precis, ignoranța se referă la faptul că nu cunoaște lucrurile așa cum sunt, Dharma și cele patru adevăruri nobile. Renunțarea la ignoranța spirituală, la poftă și la cele trei rădăcini ale nesăbuinței (lacomie sau lobă, aversiune sau dosa și deziluzie sau moha).
Învățăturile lui Buddha – Realitatea încetării suferinței
Al treilea adevăr nobil, sau realitatea încetării suferinței, ne cere să realizăm direct distrugerea suferinței, exprimată de obicei cu o varietate de termeni cognitivi și afectivi: pace, cunoaștere superioară, liniștirea formațiunilor mentale, abandonarea tuturor aptitudinilor, încetarea, distrugerea poftei, lipsa poftei, nirvana (Pali nibbāna). Cel mai popular dintre toți termenii care exprimă încetarea suferinței și a renașterii este nirvana, care înseamnă literalmente suflare sau stingere.
Metaforic, stingerea nirvanei desemnează un eveniment mental, și anume stingerea incendiilor de poftă, aversiune și iluzie.
Această nirvana înseamnă în primul rând un eveniment mental, un proces psihologic, care este confirmat de multe texte care descriu persoana care trăiește nirvana cu verbe intransitive, cum ar fi nirvanizare (nibbāyati) sau parinirvanizare (parinibbāyati).
Cu toate acestea, există câteva texte care par să indice că nirvana ar putea fi un domeniu de percepție (āyatana), element (dhātu) sau realitate (dhamma) cunoscut în momentul iluminării și în absorbții meditative speciale după iluminare. Acest domeniu este de obicei definit ca având calitățile opuse de saṁsāra.
Realitatea căii care conduce la încetarea suferinței
Învățăturile lui Buddha prezintă cel de-al patrulea adevăr nobil, sau realitatea căii care conduce la încetarea suferinței, ne impune practica de a dezvolta calea enervantă de opt ori. Această cale poate fi înțeleasă fie ca opt factori mentali care sunt cultivați de ucenicii înnobilați în momentul eliberării, fie ca părți diferite ale întregii căi budiste a căror practică înnobila treptat discipolul.
Cele opt părți ale căii budiste sunt de obicei împărțite în trei tipuri de formare: formarea în înțelepciune (viziunea corectă și intenția corectă), formarea etică (vorbirea corectă, comportamentul corect al corpului și traiul potrivit) și formarea în concentrare dreptate și concentrare corectă).