Poate părea o metaforă, ca formulare chiar este, dar trimite spre un fapt cât se poate de real, pe care-l trăim cu toţii, omenirea fiind vizibil împinsă într-acolo de un număr bun de decenii şi abandonându-se voios-inconştient-masochist acestei capcane.
Pe scurt, trecutul este diagnosticat ca nefrecventabil, toxic de-a dreptul, viitorul este zugrăvit ca o aglomerare de crize-catastrofe – ni se ia trecutul, ni se ia viitorul, între acestea ne rămâne prezentul, să-l trăim, aşadar!
Acum, aici! Intens-inconştient. Munceşte, împrumută-te, cumpără, consumă, aruncă – repeat! Ultimul verb este (ca) o instrucţiune de limbaj de programare, se potriveşte perfect „omului nou”, aşa cum este el proiectat, aşa cum devine cu fiecare zi. Se poate intercala pe undeva şi comanda votează!
Suntem exact ce şi cât este memoria noastră – o spun înţelepţii, o spun bătrânii, o spun poeţii şi istoricii (cei care-şi onorează meseria şi menirea, nu mercenarii corporatocraţiei, eventual recrutaţi prin intermediul (geo)politicii). De la genele purtate în fiecare dintre miliardele de celule care formează un trup de locuitor al plane-tei până la cultura de adâncime a unei societăţi, a unui popor, suntem rezultatul memoriei, al amintirii a tot ce ne-au dat părinţii din părinţi. Nucleotidele mirabilei duble spirale şi prin ele întreaga alcătuire. Limba, credinţa, obiceiurile, modul de a privi spre cer sau spre gardul vecinului şi prin ele întreaga comportare, personală şi socială. Suntem punctul de convergenţă al istoriei de individ, de neam, de specie.
Suntem, în particular, limba pe care-o vorbim. Căci spune Eminescu (Timpul,29 aprilie 1882): „Cine cunoaşte în mod cât de elementar ce va să zică limba, cine ştie că ea acoperă pe deplin spiritul şi că dezvoltarea limbii e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar aceasta din urmă e laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept.”
Să nu uităm că limba ce-o vorbim este maternă, iar cuvântul patrie vine de la pater-tată.
Abrupt şi plin de înţelesuri o spunea Eminescu, acum un secol şi aproape jumătate. Ştia probabil ce scrisese Wilhelm von Humboldt (1767-1835) cu ceva decenii înainte-i („Fiecare limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine şi nu se poate ieşi din acest cerc decât intrând în altul. De aceea, învăţarea unei limbi străine însemnă, de fapt, achiziţia unui punct de vedere nou în înţelegerea lumii”.), dar abia prin secolul XX filosofii, pedagogii şi lingviştii, semioticienii au detaliat şi explicat.
Dar, memoria este incomodă pentru cei care ne numără. Pentru cei care numără banii care evaluează valoarea noastră de piaţă. Istoria înseamnă familie, neam şi ţară, independenţă şi suveranitate, tradiţie şi limbă. Priveam cândva de sus istoria (aprilie 2019), vorbeam despre nevoia-obsesia omenirii pentru colonii, sclavi şi pieţe – de aici, sabotarea istoriei, „războiul împotriva memoriei” (sintagmă curentă prin titluri recente – lumea „civilizată” ştie, dar se face că nu a aflat încă…), demitizarea, destructurarea, rescrierea (corectă politic, versiunea „modernă” a limbajului de lemn generalizat şi promovat agresiv, inclusiv juridic). După ce, speculativ-sofistic, fericitul Augustin ne spunea că trecutul nu există (contradicţia gramaticală era extrapolată existenţial), ne asigura, totuşi, că acesta fiinţează în amintire. Nici măcar atâta luciditate nu au fericiţii de astăzi. (Voi reveni imediat la sintagma scrisă cursiv.)
Trecutul este vină şi eroare, în balanţă, viitorul este spaimă şi incertitudine, singura certitudine fiind spaima. Crize peste crize şi deasupra acestora alte crize sunt anunţate zilnic, într-un concert contrapunctic. Dirijat sau curgând întâmplător, nu are importantă, efectul este acelaşi. Poluare, încălzire globală, topirea gheţarilor, suprapopulare, migraţii, resurse pe sfârşite, viruşi scăpaţi de sub control, arme, armate, terorism, criminalitate, roboţii şi asteroizii, extratereştrii şi intratereştrii, acceleratoarele care creează găuri negre, Soarele care îmbătrâneşte… Niciun pic de atractivitate nu mai are viitorul…
Ne rămâne prezentul. Gaudeamus igitur, juvenes dum sumus!
Să trăim acum şi aici, să ne bucurăm (zis-a latinul) – să fim fericiţi, zice orice zombi (sinonim deocamdată confidenţial pentru „omul nou”) în devenire! Să consumăm adică, să ne distrăm, să facem scop şi criteriu din adrenalină. Carpe diem! – că nimic nu e cu totul nou sub soare. După noi, potopul! – ca să nu mai fie nimic trainic sub soare. Distracţie – distragere, cuvinte înrudite, stări învecinate.
„Să nu sacrificăm prezentul de dragul viitorului” era până deunăzi un îndemn jumelat cu „Să nu sacrificăm (nici) viitorul de dragul prezentului”. Partea a doua este de-acum împinsă în uitare. Nu ne putem distra/distrage cu înţelepciunea alături…
Reiau, completat, „programul de calculator” de prin paragraful al treilea: Munceşte, împrumută-te, cumpără, con-sumă, aruncă, distrează-te, între timp, votează (fără a alege) – repeat!
Gâze vioaie, dar aptere, sechestrate prin manipulare în folia de chihlimbar a prezentului…