Experiența India poate fi trăită parcurgând pagini de cărți sau visând la ea, simțind-o pulsând în venele sufletului sau respirând-o cu proprii ochi. Am avut această din urmă șansă.
Mai mult chiar, rațiunea parcurgerii unor distanțe planetare a fost poezia, un alt spațiu magic, unde nu poți ajunge decât dacă inima îți este larg deschisă.
Al 39-lea Congres Internațional al Poeților (World Congress of Poets – WCP) s-a desfășurat în acest an, 2019, în Bhubaneswar, capitala unui stat bogat în artă, cultură și tradiții – Odisha, situat în sud-estul Indiei, țară care a găzduit pentru a treia oară (1986 și 2007) acest prestigios eveniment cultural. Înființat în anul 1969, Congresul Internațional al Poeților – afiliat la Academia Mondială a Artelor și Culturii (World Academy of Arts and Culture – WAAC), este o prestigioasă organizație, cu mii de membri din toată lumea.
Obiectivul primordial al Cogresului este de a promova în lume pacea și confreria întru poezie. Un țel care poate părea derizoriu sau chiar aberant, dar care este atât de necesar lumii dezorientate în care trăim, într-un și mai descumpănit secol 21.
Orașul-templu Bhubanesvar a fost ales fiindcă are o veche și bogată tradiție a poeziei. Iar când însuși primul ministru al statului Odisha, Shri Naveen Patnaik este scriitor și un bun cunoscător de artă, atunci e de înțeles de ce aici era cel mai potrivit loc pentru o nouă întâlnire mondială a poeților.
La ceas aniversar – 50 de ani de la înființare – această ultimă ediție a WCP a fost un bun prilej de a marca și un alt moment important în istoria țării gazdă: 150 de ani de la nașterea lui Mohandas Gandhi, creatorul Indiei moderne. Părintele Indiei, pe care Rabindranat Tagore – un alt nume de marcă al subcontinentului indian – l-a supranumit Mahatma (în sanscrită: maha – „Mare” și atma – „Suflet”, de altfel numele sub care e universal recunoscut) este admirat pentru doctrina sa de protest prin nonviolență în a realiza orice progres social, pentru bunătatea și viața simplă pe care a dus-o, mereu sărind în sprijinul celor nevoiași, mereu exemplu de urmat.
Nu hainele scumpe și aroganța celor cu venituri importante fac lumea mai bună sau o ajută să evolueze, ci spiritele simple, pregătite să ajute fără condiții, oferind modele ușor de continuat.
Și, cum din fericire uneori istoria se repetă în lucrurile ei bune (sau în sfârșit înțelegem de ce se repetă), iată, pe aceleași tărâmuri de legendă, există un om pentru care simplul fapt de a întinde o mână în ajutor este un comportament obișnuit. Numele lui este Ayuta Samanta, pentru care dictonul vieții este arta de a dărui: „Live to give, give to live”. Al 39-lea Congres Internațional al Poeților s-a desfășurat în incinta Kalinga Institute of Industrial Technology (KIIT), cu statul de Universitate, una dintre cele mai promițătoare și apreciate instituții de învățământ din întreaga țară și KISS, Kalinga Institute of Social Sciences (prima universitate din lume deschisă populației tribale), ambele școli fiind create de către același Ayuta Samanta, membru ales în Parlamentul Indiei.
Toată lumea care l-a cunoscut, fără nicio excepție, îl consideră pe prof. A. Samanta un exemplu viu pentru orice locuitor al planetei Pământ. KISS nu este doar o școală, ci un loc unde tot ce este necesar unui trai decent e asigurat în mod gratuit populației celei mai sărace, cea tribală – mâncare, acoperiș, costuri medicale, dar mai ales educație – de la anii copilăriei, până la maturitate. Totul, ca o mare îmbrățișare și un „sărut” trimis din inima mare a unui spirit ce a urmat exemplul predecesorului căruia i s-au sărbătorit 150 de ani. Pare o utopie și totuși este o realitate pentru care toți participanții Congresului Mondial al Poeților din acest an am subscris – a-l nominaliza pe Ayuta Samanta la Premiul Nobel pentru Pace, distincție pe care o merită cu prisosință.
De altfel, în incinta KIIT/KISS a fost dezvelită statuia din bronz a celui aniversat și venerat, Mahatma Gandi, reprezentându-l în timpul faimosului Dandi March, cum s-a păstrat în istorie acel act de nesupunere neviolentă, din perioada Indiei coloniale, iar locul a fost rebotezat „Gandhi Square”. În aceleași clădiri ale KIIT și în aceeași zi de deschidere a Congresului – 2 octombrie, ziua de naștere a celui sărbătorit – au fost inaugurate și trei Biblioteci publice. Numele părintelui Indiei, „Karamchad”, va fi purtat de una dintre ele. Întregul spațiu este dedicat cărților și publicațiilor referitoare la filosofia și viziune lui Gandhi. Pe unul din pereți este scris, cu litere mari, unul dintre cele mai cunoscute mesaje ale părintelui Indiei moderne – You must be the change you want to see in the world, îndemnând la a face chiar noi primii pași spre a vedea la ceilalți și în jurul nostru schimbarea dorită. Îndemn universal valabil, de altfel.
Celelalte două Biblioteci („Kaavya” și „Kamyaa”) sunt dedicate poeziei și respectiv cărților de ficțiune. Am donat exemplare din volumul de poeme traduse în limba engleză, „Pandora once Again” – în dreptul plăcuței pe care scria România și pe raftul ce anunța S.U.A., țările mele de suflet – unde m-am născut și unde trăiesc.
Alături de mine și ceilalți particianți la această specială ediție a WCP, poetul Mircea Ștefan (trăitor în Cleveland, Ohio, S.U.A.), academician poet Liviu Pendefunda (Iași România), ziaristul, poetul și directorul revistei „Destine Literare”, Alexandru Cetățeanu (Montreal, Canada), ziarista și poeta Lucreția Berzintu, secretar al Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni – AJRP (Iași, România) au lăsat câte un semn (firește sub forma unei cărți) pe rafturile noilor biblioteci. Iar eu m-am bucurat să-i am alături pe acești oameni de mare talent și caracter.
În 2019, tema care a unit poeți din toată lumea: Compassion through Poetry și-a propus să demonstreze că impactul puterii poeziei și dorința de a crea o lume a înțelegerii între oameni prin această artă sunt motive care ar trebui nu doar să provoace la meditație, dar să împingă spiritele să găsească soluții de aplicare a lor în viața cotidiană.
Puterea fiecăruia dintre noi se măsoară în compasiunea și înțelegerea pe care o avem față de cei slabi, în înțelepciunea de a acționa cu bunătate față de cei care nu pot avea grijă de ei înșiși. Poezia este un sfătuitor care ne arată cum să apreciem lumea care ne înconjoară, schimbând ura în dragoste și violența în milă.
„I will give you a talisman. Wheneveryou are in doubt, or when the self becomes too much with you,apply the following test. Recall the face of the poorest and the weakest man /woman whom you may have seen, and ask yourself if the step you contemplate is coing to be of any use to him/her. Will he/she gain anything by it? Will it restore him/her to a control over his/her own life and destiny? In other words, will it lead to swaraj (freedom) for the hungry and spiritually starving millions?
Then you will find your doubts and your self melt away.”
(Mahatma Gandhi („Last Phase”, vol. II (1958), p. 65)
Numărul participanților a depășit 1.000 – poeți din India și alte 82 de țări, incluzând laureați ai premiului Nobel, dar și, pentru a-i încuraja, tineri scriitori – 500 de mânuitori ai condeiului doar din Odisha, unul dintre cele 28 de state ale țării, cel cunoscut ca fiind India’s best kept secrets: seninătate, sublim, spectacular.
Pe lângă decernările de premii și distincții (România a fost onorată prin diploma de Doctor of Literature decernată distinsului Liviu Pendefunda de către World Academy of Arts and Culture), cele mai importante activități ale WCP au fost, însă, sesiunile de Poetry Reading. Acestea s-au desfășurat în limbile engleză, spaniolă, chineză, hindi și limbile regionale din India. Spre încântarea auditoriului, nu au lipsit lecturile bilingve, care au făcut ca melodia versurilor să se acordeze perfect cu aceea a unor limbi neînțelese, devenite astfel familiare. De multe ori poemele, mai ales ale autorilor indieni, au fost cântate, în timp ce altele au beneficiat de instrumente cu sonorități speciale, precum hawaianul ukulele, transformând banalele, uneori, lecturi în adevărate mini spectacole. Cu așurință puteai crede că te afli în Evul Mediu al trubadurilor, dar telefoanele mobile de pe care se citeau textele te readuceau în controversatul secol al XXI-lea.
Apoi spectacolele ce ne-au bucurat ochii și auzul susținute de membrii Mayur Art Center și de minunații copii găzduiți de KIIS – muzică și dans tradiționale: Bihu, Nataraj Gosthi sau Chhau.
Pe întreaga durată a Congresului, fiecare dintre noi ne-am bucurat de o atenție deosebită, simțindu-ne fericiți că statutul nostru de poeți nu e considerat derizoriu. Întreaga atmosferă era subscrisă ideii dragi nouă, că lumea nu poate exista fără noi sau că, în mod cert, dacă nu am exista, oamenii ar fi cu desăvârșire singuri. De altfel, aici poezia era la ea acasă. „O societate nu poate avansa fără creatori” și „Poezia e cel mai puternic instrument într-o societate sănătoasă” și „Avem nevoie de poeți, cum avem nevoie de doctori și de oameni de știință” – toate aceste afirmații au fost făcute la închiderea Congresului, e către însuși vicepreședintele Indiei, Shri M. Venkaiah Naidu. Congresul a beneficiat nu doar de atenția, dar și de susținerea întregii conduceri a Indiei, pornind de la președintele Republicii, Shri Ram Nath Kovind și primul ministru, Shri Narendra Modi care au trimis mesaje scrise, alături de miniștri federali, printre care s-a numărat Ministrul de Stat pentru Cultură și Turism, Shri Prahlad Singh Patel, dar și, firește, din partea statului Odisha, guvernatorul, prof. Ganeshi Lal și, așa cum am menționat deja, Shri Naveen Patnaik, primul ministru, care au participat atât la ceremonia de deschidere, cât și la cea de închidere a WCP. Mass media națională a avut grijă să fie prezentă în fiecare zi, astfel încât evenimentul a fost mediatizat pe măsura importanței lui. Organizarea a fost desăvârșită până în cele mai mici detalii, lucru pe care l-am spus, de altfel eu însămi într-un interviu ce mi-a fost solicitat după ce am citit poeme din volumul meu de traduceri.
Timpul Cogresului Internațional de Poezie este unul ieșit din tiparele cu care ne-am obișnuit să simțin acest cuvânt – el devine unul în care spiritul e liber, în care nu există obstacole în a lega prietenii, în care poți să dai mâna și să vorbești cu personalități ale lumii culturale mondiale fără a exista niciun prag al orgoliului, al distanței unei falsități și superiorități afișate dinspre partea lor. Ceea ce ne leagă este poezia. Idealurile ei nu sunt decât luminoase. De altfel, pe întreaga durată a Congresului, în partea dreaptă a scenei din sala de spectacole unde s-au desfășurat cele mai multe evenimente, exista un loc anume pregătit, un mic templu aș spune cu ochiul meu profan, unde, la începutul fiecărei întâmplări culturale, erau aprinse lămpile cu ulei, Diyas, un ritual ce aparține Hinduismului, prin care se aduce Lumina nu doar în acel spațiu, ci și în mintea și în sufletul celor prezenți, pentru a fi buni, îngăduitori, frumoși. Iar mie îmi aminteau de candelele creștinismului meu Ortodox, astfel încât mă simțeam și mai acasă și mai ocrotită de orice spirit potrivnic.
Sigurul lucru pe care îl regret este că, din pricina programului prea strâns, nu a fost posibil să ajungem să fim în preajma decât a unui singur templu din cele multe ale Odishei. E drept, am atins pietrele celui mai renumit, cel dedicat zeului Soare, Surya, localizat în Golful Bengal, ce datează din secolul al XIII-lea. Și-apoi, doar gândul că am fost pe același continent cu cel mai înalt sistem muntos de pe Pământ, Himalaya, că m-am aflat într-un avion care zbura la o înălțime de 11000 de metri, iar cu 3000 de metri mai jos era vârful Everest și poezia începea să se simtă acasă.
A mai fost un muzeu traversat în mare viteză, din păcate (Odisha Crafts Museum), unde măiestria artizanilor din cele mai vechi tipuri uimește și încântă ochiul și sufletul. Lipsa de timp nu a putut decât să amăgească dorința mea de a vedea cât mai multe din acele incredibile creații în realitatea lor tridimensională, iar nu din paginile vreunui album.
Am părăsit India având în suflet dorința de a ne întoarce, pentru a vizita, așa cum ni s-a și dorit de cei care ne-au înconjurat cu atâta căldură și grijă.
Cum neștiute, dar minunate sunt căile Domnului, sper să am șansa să trăiesc și această viitoare experiență. Cea de acum a întredeschis doar o ușă ce mă aștepta de prea multă vreme.
Dana Opriță