Sperând la un pașaport  

Luasem de la Otopeni avionul spre Viena și de acolo spre New York, unde am aterizat în 17 august 1990 pe aeroportul Kennedy.  La serviciul de vamă câțiva tineri de culoare se ocupau în dorul lelii de noii veniți, jucându-se cu mototoale de hârtie și glumind. Relaxarea funcționarilor de la aeroportul Kennedy m-a uimit, eu venind dintr-o țară unde domnea strictețea în locurile publice. Curățenia din arie era îndoielnică și în flagrant contrast cu aeroportul vienez foarte dichisit, parfumat, asortat cu felurite buticuri care mai de care mai ispititoare. La Otopeni, de unde plecasem domnea încă spiritul fostei dictaturi, emanând de la securiștii plantați peste tot, având fețe încremenite, cunoscutul aer glacial, suspicios. Lipsindu-i o semnatură de la sindicat, soțul meu era cât pe ce să fie întors înapoi. Ne-am simțit ca electrocutați pentru câteva minute până când s-a lămurit problema. Știți cum ni se inducea sentimentul vinovăției fără a avea vreo vină. Vă imaginați ce destindere a pus stăpânire pe noi la Viena!   Acolo am trăit un moment de adevarată fericire la gândul că mi-a fost dat în sfârșit să pun și eu piciorul în acel Occident „în putrefacție”, pe care proletariatul trebuia să-l îngroape, cum învățasem la socialism științific.  Hayni, o prietenă de la Târgu-Mureș i-a spus odată în glumă tovarășului Mackai, securistul responsabil de compnia noastră:  Tovarășe Mackai, mi-i teamă că o să moară mortul (citește Europa Occidentală), o să-l ducă la groapă și noi tot n-o să-l vedem”.  Scena a fost hilară, securistul a râs căprește, dar a intrat în joc. Noi am râs de ne-am stricat, admirând pe Hayni cea bravă, fără să întrezărim că, nu peste mult timp, pe colonelul Mackai o să-l vedem, a doua zi după revoluție, prizărit prin Piata Trandafirilor, mergând grăbit cu gheața în spate. Se schimbase macazul spre capitalism.
 Trăiam acele momente incerte, neștiind ce cacealma de proporții i se jucase poporului român. Atunci chiar credeam că tovarășul Mackai va plăti cumva pentru participarea lui la teroarea roșie, pe care el o simboliza zilnic, când drumurile noastre se încrucișau, mergând în sus și în jos pe strada Bolyai.  Mi-am amintit cum prin colegul Sfârâiac, șef cu protocolul la Centru, trebuia să-i înaintăm colonelului acele teribil de umilitoare note informative despre excursiile în străinătate. Cel mai interesant punct din notă privea posibilele noastre întâlniri cu vreun străin, suspect prin definiție pentru securitatea română.. Dar cine apuca să meargă, mă întreb?  Numai privilegiații sistemului. Auzeam în secret la sfârșitul verii că soția președintelui Tribunalului sau cine știe ce medici chirurgi, care operau pe inimă, cine știe ce notabilități între care noi nu ne număram, au primit pașaport pentru ”mortul”, la care se referise Hayni. Privilegiații se întorceau, după o vacanță tăinuită în Occident, și ne împuiau capul cu critici de tot felul la adresa scumpetii din Germania sau de aiurea, pregătindu-și prin această propagandă împuțită terenul pentru călătoria din vara următoare. Ei făceau parte, acum realizez, din rețeaua de manipulare a românilor obișnuiți, sortiți să stea numai acasă și să muncească pentru fericirea nepoților și strănepoților, adică a generațiilor proiectate într-un viitor de aur.
            Dar colonelul avea și alte sarcini, despre care am aflat la scurt timp după ce am cerut un pașaport ca să călătoresc la sora unei prietene din Germania Federală.  Ca asistentă la Institulul Pedagogic, pentru o perioadă, i-am avut studenți la Teorie Literară pe unii ofițeri de securitate, obligați să-și completeze studiile la repezeală. Cum s-ar zice, ei erau niște ofițeri făcuți pe puncte, după o expresie a epocii.  M-am gândit în acea vară a lui 1975 să încerc și eu să cer un pașaport spre gloriosul Vest.  Aveam 200 de mărci în bancă trimiși de sora prietenei mele, așa că am încercat marea cu degetul, adresând cererea mea unuia din foștii mei elevi.  Ne aflam imediat după semnarea Acordului Final al Conferinței de la Helsinki, care reclama încurajarea turismului și a liberei circulații a indivizilor. După o vreme de așteptare m-am înscris la o audiență la Securitate, cerându-mi dreptul, în acord cu spiritul conferinței, care pentru securistul cu pricina, am constatat, nu valora nici cât o ceapă degerată.  I-am spus că am valută, că nu mă duc ca o cerșetoare, dar replica lui a fost în schimb că am părul prea lung și prea frumos și s-ar putea să fiu reținută de vreun neamț pe acolo.  Evident că era un dialog între surzi și că eram persiflată ca să fiu descurajată.  Am încercat mici intervenții prin cunoștinte, care aveau rude la temuta instituție, pentru că înverșunarea mea de a călători devenise direct proporțională cu rezistența pe care o întâmpinam. Nu știu cum se face, dar cineva s-a îndurat acolo și mi-a trimis o aprobare a pașaportului acasă cu specificarea că, fiind cadru didactic, trebuie să mai trec printr-o vamă, aceea a partidului, și deci că mai trebuie să mă duc la secretarul tovarășului prim-secretar Vereș ca să obțin aprobarea.  Am intuit imediat că se făcea un joc. M-au aprobat în batjocură la Securitate ca să mă trimită de la Ana la Caiafa, unde eram cu certitutine respinsă.  Și așa a fost.  Am trăit o vară fierbinte, extrem de tensionată. Ce-i drept, vroiam să plec cu orice preț din țară, dar nu puteam mărturisi gândul meu nici măcar celor foarte apropiați, atât de mare era miza și riscul de a pierde tot. 
            Am urcat și Golgota așa-zisei aprobări de la Comitetul Județean de Partid.  Într-o minunată dimineață de vară pe la orele 10:00 așteptam înfrigurată pe unul din coridoarele clădirii acoperite cu olane smălțuite, situată în centrul orașului, unde își desfășurau activitatea zeii comuniști ai județului Mureș. Am fost primită de tovarășul Husar, dacă nu mă înșel, consilier sau secretar al primului-secretar Vereș, acesta din urma, fost muncitor săltat în importanta funcție de conducere.  Despre Vereș, un bărbat de statură medie, purtând ochelari de intelectual stilat, gurile rele bârfeau că ”își aleargă caii”, având chiar latitudinea să-și aleagă câte-o femeie pe sprânceană, dacă i-ar fi căzut cu tronc.  Că, vezi bine, codul eticii și echității era pentru noi ceilalți, dar nu și pentru ei, care se distrau de minune la sărbătorile comuniste la vila de pe insula amenajată  pe râul Mureș, la castelul de vânătoare, fost al Regelui, de la Lăpușna etc., etc. Căci vorba poetului ”măștile se schimbară, dar răul a rămas”.
             Dacă m-aș fi gândit atunci la frumoasa blondă platinată, pe care o cunoșteam foarte bine și care a fost una dintre alesele tovarășului prim-secretar, probabil aș fi scurtcircuitat drumul meu pentru aprobarea de la partid și, cine stie, poate m-aș fi ales cu un pașaport.  Dar nici nu m-am gândit  și nici nu aș fi fost în stare să cer cuiva să intervină la number 1 al județului.  Înainte de a intra la tovarășul Husar l-am întâlnit pe coridoare pe tovarășul Trâmbițaș, activist cu propaganda, care venea frecvent la ședințele noastre la Institut.  Cu siguranță era informat de ce mă aflam acolo și mi-a aruncat o privire goală, cenușie ca unuia care vrea să „iasă din rânduri”, făcând ceva necuviincios, blamabil. Vezi Doamne, a cere un pașaport în Occident atunci când erai un cetățean obișnuit al orașului era un gest de frondă subversivă în ochii celor de la partid.  L-am revăzut și pe tovarășul Trâmbițaș imediat după revoluție. Își pierduse bățoșenia, da, coborâse între noi oamenii obișnuiți, având aproape înfățișarea unui câine bătut.  Se vedea însă că accepta cu greu cotitura și căderea din Olimpul comunist.
            Iată-mă poftită în biroul somptuos al tovarășului Husar.  După ce l-am informat ce vreau, deși el știa prea bine, mi-a trântit-o că din lipsă de valută noi nu putem călători și că țara nu-și poate permite să își trimită cetățenii așa, la voia întâmplării, cu buzunarul gol. Dar am 200 de mărci, bani personali și o familie care mă va găzdui pe durata șederii”, am încercat eu să mă apăr. Am adus apoi în discuție Declarația de la Helsinki, care accentua pe ideea liberei circulații a oamenilor.  Am primit imediat o replică fermă despre cum că cele spuse acolo se aplică la echipele sportive sau culturale, dar nicidecum la prostul de rând. Da, da, îmi spuneam eu în gând, ”șampania este băutura pe care o bea clasa muncitoare prin reprezentanții ei”, cum suna un banc al momentului. A continuat apoi să mă dăscălească, motivând că ceea ce doresc eu este total nepatriotic, pentru că tocmai inundase Pocloșul și valuta pe care o am eu în bancă ne trebuie la rezolvarea necazurilor interne, cum ar fi tocmai acea inundație.  Dar sunt banii mei”,  aproape i-am strigat și tot al meu este dreptul de a călători, gândindu-mă la cât de patriotice erau privilegiile lor plătite din munca noastră a tuturor celor fără alte drepturi decât acela de a roboti, a sta la cozi și a ne gândi la ce mâncăm mâine.
             Am fost respinsă, am fost umilită și am plecat cu un gust de cenușe în toată ființa.  Toate corăbiile mi se înecaseră, speranțele parcă muriseră și ele toate, orizontul îmi părea coborât până la vârful pantofului. Acel robot de la partid mă împroșcase cu aroganța lui, părând a-mi spune: ”n-am ce-ți face, așa e lumea noastră, eu sunt sus, iar tu ești jos și trebuie să te împaci cu asta”. Pe stradă m-a podidit un plâns furios că n-am avut curajul să-i spun mai multe despre regimul represiv pe toate planurile, dar mai ales pe cel al gândirii.
            Într-o zi din toamna aceluiași an, după anularea dreptului meu de a călători în Germania Federală m-am întâlnit cu colonelul la colțul clădirii unde lucram. M-a întrebat, fără nici o introducere, dacă nu vreau să dau un fel de informații la un anumit telefon despre o posibilă literatură de sertar al celor din cercul revistei Vatra. I-am răspuns tot atât de direct, cum m-a abordat el, că eu fac critică literară la lumina zilei, nu în secret, la un telefon special desemnat pentru asta. Va sa zică asta le era tactica:  te întărâtau, neaprobându-te ca apoi să te momească să intri în rețeaua lor de informatori, lăsându-te să înțelegi că așa poate vei primi în schimb ce dorești de la ei. ”Nu, nu, frate cu dracu ca să trec puntea nu mă voi face”, mi-am zis, chiar dacă n-aș vedea în viața mea un pașaport de la ei. Cu o conștiință scindată nu se poate trăi ușor dacă nu te-ai născut lepră și eu vreau să pun liniștită capul pe pernă să mă culc.
            Ori de câte ori retrăiesc scena de la partid cu tovarășul Husar îmi revizuiesc acuzațiile pe care mi le aduc pentru plecarea din țară.  Aveam aproape cincizeci de ani când am primit primul pașaport în 1990. Ploua cu pașapoarte spre America și Europa, cu condiția să demonstrezi la ambasadele țărilor respective că lași în țară ființe foarte apropiate și proprietăți, care te vor determina să te întorci.  ”Ploaia” cu pașapoarte a fost un semnal palpabil că dictatura se pulverizase.  M-a cuprins o „libertate saturnalică de sclav beat” când mi-am văzut poza pe un pașaport.  Era în a doua jumătate a lunii iulie 1990, când am fost chemați la ambasada americană de la București, unde depusesem o aplicație de călătorie la New-York la fratele meu, care reușise să fugă prin Siria în Turcia și de acolo mai departe spre State.
            Este interesant să recitesc corespondența cu fratele meu din prima jumătate a anului 1990.  Chiar la început, am fost furați de chipul degajat al lui Petre Roman care vorbea franțuzește, necum să se bâlbâie ca fostul dictator.  Și Ion Iliescu ni se părea ca desprins de pe copertele manualului despre perestroika lui Gorbaciov.  Ba, mai apăruseră pe tanc, flancându-l pe Ion Iliescu, doi artiști marcanți ca Mircea Dinescu și Ion Caramitru, toți cu flanele muncitoresti pe ei, ca să pară apropiați de masele îmbătate de amor pentru noii apostoli ai „democrației originale”.  Primiserăm și ceva căldură în case, cașcaval și salamuri prin alimentare, portocale!  Trai pe vătrai!!!!!  După deceniul negru chiar că vremurile începuseră să ne aducă un dezgheț în suflet și eu îl chemam întruna pe fratele meu să se întoarcă împreună cu familia de la New-York, pentru că la noi acasă, pe mult iubitul nostru plai mioritic sunt numai „lanuri de mătasă”, căci lacrimile au început să se usuce. 
            Fratele meu trăia într-o oarecare măsură frenezia momentelor de început ale schimbării, după ce văzuse și el prima revoluție filmată și ascultase minciunile de la Europa Liberă despre zecile de mii de morți de la Timișoara.  Totuși fratele meu a fost primul care a tras alarma și ne-a turnat apă rece peste creierele noastre înfierbântate de emoții. Soțul meu în tandem cu el a început să-i bănuisacă de măsluire pe cei care se cocoțaseră pe tanc, îndreptându-se spre televiziune.  Cât de ciuntit era adevărul în presa din țară în acele zile! Internetul încă nu exista și nimeni nu ne spunea că Petre Roman este fiul lui Valter Roman, fost agent sovietic cominternist, că Iliescu fusese și el școlit la Moscova, că avea motivele lui să-și ia revanșa împotriva lui Ceaușescu, că subita dragoste a lui Iliescu pentru popime e o farsă grosolană. Chiar, ce farsă, domnule, dacă ne gândim că l-au împușcat pe Ceaușescu în ziua de Crăciun! Cum de n-a protestat popimea toată și întreaga suflare românească?!! Iar azi, după aproape trei decenii de la revoluție, când putem pune față în față tot ce s-a construit în timpul dictaturii și tot ce s-a dărâmat în timpul capitalismului de junglă crima din ziua Crăciunului ni se pare încă mai abominabilă!!!
             Si despre toate acestea am aflat de la New York, unde presa era liberă, informațiile circulau, nu ca la noi.  „Bunicuța”, alias Ion. Iliescu, nu s-a dezmințit. Dacă inițial declarase că FSN-ul va pregăti alegerile democratice, dar nu va lua parte în alegeri, după foarte scurt timp și-a schimbat gândul, că doar ”nu era să lase el altora plăcintele gata pregătite”, mi-a strigat în telefon fratele meu de la New York, parafrazându-l pe Iliescu. A înșfăcat puterea pentru două mandate și jumătate, timp în care a ajutat din răsputeri la restaurația post-comunistă și la ruinarea economică a României, într-un cuvânt la trădarea intereselor nației noastre.  Și ce altceva putea să facă unul născut din Ilici Iliescu, crescut în spiritul cominternist, fără dragoste de România și de români?!
            Fandarea fesenistă ne-a pus pe gânduri. A urmat acordarea dreptului maghiarilor de a sărbători ziua națională a Ungariei la 15 martie, când se știe ce conotații tragice are această zi pentru români. Putea un președinte român, oricât de liberal și democrat ar fi fost el, să-și umilească în așa hal propriul popor? Nu. Dar Iliescu a făcut-o, având motivele lui internaționaliste. După nefasta aprobare am avut inevitabil confruntarea din martie 1990 din Piața Trandafirilor de la Târgu-Mureș.
            Se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Smaranda Enache revenise din Bucuresti la Târgu-Mureș încă înainte de căderea comunismului.  Se pusese în fruntea unei organizații, Pro Europa  cu mare prestigiu în rândul maghiarimii.  Pasă-mi-te noi românii eram așa de primitivi că trebuia să ne tragă organizația ei în rândul țărilor civilizate. Dacă mă gândesc acum la toate tertipurile maghiarimii din România, la revendicările acestei comunități privind reorganizarea administrativă a țării, la pretentiile de autonomie, mai că aș zice că organizația Smărăndiței a fost programată dinainte de căderea lui Ceaușescu, având dintru început bătaie lungă. Dar cine poate știi adevărul gol goluț?! Propria noastră istorie recentă este și continuă să fie o mare taină pentru noi, oamenii de rând, iar istoria trecută ne este siluită ca să servească interese străine. Credeam că după Roller nu va mai îndrăzni nimeni să se atingă de istoria noastră, dar m-am înșelat amarnic.
            Smaranda s-a dovedit foarte activă în combaterea intereselor românești.  Nu mare mi-a fost mirarea când, stabiliți la New-York, în 1991 să descopăr în New York Times  o relatare succintă despre sesizarea Smarandei Enache de la Târgu-Mureș, care era nemulțumită că în România începe un cult al lui Antonescu. Auzi, domnule, ce o nemulțumea pe Smaranda! Sigur, sigur Antonescu fusese bărbatul politic care n-a lăsat Transilvania sfâșiată până la sfârșit și devenise o figură de temut pentru interesele politice de astăzi ale maghiarimii, care vrea să scoată castanele din foc, jucând cartea holocaustului.
              Țăranii de pe Valea Mureșului au venit la Târgu- Mureș pentru că au auzit de propaganda iredentistă, care începuse îndată dupa noaptea revoluției. Se spune că unii ofițeri de securitate i-au instigat.  Dar chiar dacă așa este, tot ce a urmat în rîndurile maghiarimii din România este dovada unui val de revizionism de netăgăduit. Unii dintre ei speră să se reediteze în România ce s-a întâmplat în Kosovo.  
            Varsăm o lacrimă și punem din suflet o floare pe mormântul pictorului Radu Ceontea, cel care împreună cu un pumn de români cu dragoste de neam a înființat Vatra Românescă la Târgu-Mureș ca să răspundă atitudinii fățarnice a profuziunii de organizații maghiare, care toate, mai voalat sau mai pe față, converg spre același țel.  Ce minte ușoară au dovedit cei de la Grupul de Dialog Social,care în numele unui cosmopolitism detașat au ignorat interesele naționale. Câte critici înverșunate au curs împotriva Vetrei Româneștidin partea bucureștenilor superficiali, care nu vor înțelege niciodată ce a însemnat opresiunea națională, socială și culturală din Transilvania. Vatra Românească a izvorât dintr-o reacție organică a instinctului național de apărare împotriva uneltirilor antiromânești, pe care le-a simțit în preajmă. A fost cotată ca o organizație extremistă când, de fapt, n-a fost decât expresia luptei anticorpilor împotriva unui virus antiromânesc, care se multiplică de acum treizeci de ani și până astăzi.  Miopia guvernanților de la București a fost însă premeditată, arătându-și întreaga măsură în așa-zisa anchetă asupra confruntării dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, anchetă cu care a fost împuternicit nimeni altul decât Gelu Voican-Voiculescu, descins în oraș ca să se bucure mai degrabă de nurii unguroaicelor decât să facă lumină într-o tragedie. Este aceeași miopie care se manifestă față de procesul de deznaționalizare a românilor trăitori în județele Covasna și Harghita, proces care continuă să aibă loc chiar sub ochii noștri.
Țăranul Cofariu a fost zdrobit și lăsat mai mult mort decât viu în fața hotelului Continental, iar Europa Vestică, în care minciuna ungurească a ajuns prima, trebuia să afle cât de barbari erau românii.    Iată de ce activa la Târgu-Mureș societatea „Pro Europa” a Smarandei Enache, ca să-i scoată pe români din barbarie! „Curat  murdar” ar zice Pristanda.
 
Silvia Urdea
           
 
(Din Fragmente din Babylon)
Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.