Machidonii

În primele zile ale lui iulie 2019, am trăit iar un sentiment pe care credeam că nu-l voi mai trăi niciodată: am fost mândru că sunt român. Când, departe, pe iarba parcă veşnic verde a imperiului „unde Soarele nu apune niciodată”, la Londra, adică, o româncă a urcat în templul sportivilor nemuritori.

Fata din Constanţa, firavă ca o trestie în nopţile când treambură luna, Simona Halep, făcută dintr-un aliaj de oţel fin şi ambiţie încrâncenată, ne-a adus pe toţi acolo, în lumea ei de stele. Atunci mi-am adus aminte de multe. În primul rând de ei, oamenii unui vis românesc, machidonii. Cine mai crede că machidon e un nume de ocară e un tâmpit. Cum să fie aşa, când vine de la cel mai mare împărat al lumii vechi, Alexandru Machidon, os străvechi al vlahilor care au civilizat Peninsula Balcanică?

Şi am lăsat să vină amintirile…

Pe la sfârşitul veacului trecut, atunci când se întâmplaseră câteva victorii strălucitoare în sport pentru noi, românii mângâiaţi pe creştet de Occidentul slăvit pentru că făcuserăm o revoluţie spectaculoasă, transmisă în direct de televiziuni, şi ne împuşcaserăm conducătorii în ziua de Crăciun, pentru a cădea apoi, rapid şi iremediabil, în condiţia umilă de colonie a multinaţionalelor şi a „băieţilor deştepţi”, mai mult ori mai puţin autohtoni, pe la sfârşitul veacului trecut, zic, scriam într-un ziar o tabletă pe care vreau s-o reiau acum. Ea se chema Gică Machidonul şi suna aşa:

S-a vorbit în aceşti ani la noi, până la saturaţie, până la nebunie, despre politică. Şi despre tranziţie. Şi despre cum să facă fiecare dintre noi să câştige mai mult, să scape de nevoie, să aibă o certitudine. Suntem atât de stresaţi, atât de bolnavi de griji, de patimi, de răzbunări, de invidii, încât, dacă ne tăiem la un deget, nu curge sânge. Curge venin ori lacrimă. Aşa şi nu numai aşa se explică marea evadare în bucuria imensă a unei victorii de fotbal. N-ar trebui să ne fie niciodată ruşine că suntem români. Şi, totuşi, unora le pute această condiţie, pentru că ei sunt băieţi subţiri şi europeni până peste poate şi le-ar fi fost drag să se nască aiurea. Şi, totuşi, şi nouă ăstora mulţi alţii ni se face ruşine când realizăm că trăim săraci şi umili într-o ţară bogată şi ne sfâşiem între noi precum câinii, spre bucuria duşmanilor. Un moment cum a fost acela din noaptea de sâmbătă spre duminică ori, cum o numea un prieten, din „Noaptea Sfântului Gheorghe al României”, ne poate curăţi de umilinţă, de îndoieli şi de păcate. E vorba doar de o victorie la fotbal. Împotriva Columbiei, o echipă ce fusese ridicată de presă, de rezultate, de şansă, pe podiumul zeilor. Noi i-am îngenuncheat. Prin lupta celor unsprezece băieţi din teren şi a unui antrenor strălucitor ca o lamă de brici. Şi prin talentul cât roata carului solar al unui tânăr ce, iată, începe să se confunde, ca orice mare artist, cu jocul pe care-l trăieşte: Gică Hagi. Gică Machidonul, adică aromânul colţuros şi pornit, care atunci când dă gol bate cu picioarele pământul ca într-un dans ritual. Gică Machidonul, care are în sângele lui înverşunarea câtorva generaţii de păstori alungaţi din poienile Pindului, din preajma strălucitoarei Moscopole ori din marginile Sărunei numai pentru faptul că au fost bogaţi, români şi liberi. Atunci, ei au venit în ţara-mamă, în România. Dar şi-au adus cu ei zestrea înverşunării, a dorinţei de a reuşi. Ei sunt machidonii. De la ei, de la aceşti fraţi ai noştri mai ambiţioşi şi mai arămii la chip, putem învăţa să fim învingători. Şi chiar învăţăm. Cine, ai cui bani de sponsorizare, al cui ideal politic i-ar fi scos pe bucureşteni, pe ieşeni, pe timişoreni în stradă în număr aşa de mare într-o dimineaţă devreme de duminică? Românii sunt influenţabili, sunt sentimentali, dar n-au vocaţie de mercenari. Pe ei îi scoate în stradă în număr într-adevăr covârşitor numai o mare durere ori o mare bucurie. În decembrie ’89 a fost o mare durere, o mare neputinţă. Acum, o mare bucurie. Stimaţi lideri, dacă vreţi să-i vedeţi aşa, daţi-le ori una ori alta, dar să ştiţi că, nici într-un caz, nici în altul, ei nu vor fi sângeroşi. Sângele a fost făcut să curgă de alţii, de străini. Pentru că românii nu cred în nopţi ale Sfântului Bartolomeu. Ci în ale unui Sfânt Gheorghe autohton, îndărătnic, dar paşnic. Iată de ce Gică Machidonul e un simbol. O răbufnire de orgoliu, un reper, ca o rădăcină de salcie de care te prinzi când apele vor să te ducă în adânc. Scriu aceste rânduri înaintea meciurilor cu Elveţia şi S.U.A. Aproape nu mă interesează rezultatul lor. Pentru că eu, pentru că noi am avut noaptea noastră de graţie şi de speranţă. Clădită pe truda acelor băieţi frumoşi şi a antrenorului lor. Dar purtând un nume, pentru că noi, din cea mai adâncă vechime, de la daci, de la protocreştini, le numim pe toate, Doamne, ce naţionalişti suntem! Un nume care sună aproape păgân, aproape ciudat: Gică Machidonul.

La peste douăzeci de ani de atunci, la peste douăzeci de ani de peregrinare printr-un deşert al neputinţelor de tot felul, al dărâmării frenetice a tuturor structurilor pe care munca şi sacrificiul acestui neam le ridicaseră, nu ideea comunistă adusă pe tancuri şi aplaudată de toţi mai-marii acestei lumi, la peste un sfert de veac, iată, primim iar un strop de bucurie de la Dumnezeul românilor. Poate El şi numai El nu vrea să pierim pe cale şi ne mai trimite câte un semn. Bucuria pe care ne-a adus-o o generaţie de sportivi tineri, copii aproape, cei din naţionala de vis care a făcut performanţă în Italia. Având în vârf de lance tot un Hagi, tot un machidon, Ianis cel tânăr, inteligent şi devotat, crescut sub mâna tatălui său. Ce nu are, încă, acest băiat pe care prea mulţi vorbareţi de pe margine se grăbesc să-l vândă la curţi străine, de parcă ei i-ar fi vegheat copilăria şi adolescenţa, l-ar fi educat, l-ar fi iubit şi ar fi crezut în drumul lui?

Ianis, Hagi cel tânăr, nu are încă îndârjirea cu care Gică lovea pământul şi iarba, credinţa aproape fanatică în acel ritual păgân prin care îţi urci în sânge încăpăţânarea şi forţa pământului de acasă. Ianis este un atlet în devenire, un sportiv modern, perfect antrenat, un tânăr educat. Gică era o forţă a naturii, comparabil, după părerea mea, doar cu portughezul plecat din sărăcia lui ca să-i arate lumii cine poate fi, Ronaldo. Nu Messi, magicianul de geniu, strălucind în fotbalul-circ inventat de Guardiola, ci Ronaldo, cel cu sufletul mereu în ţara lui din coasta Atlanticului.

Când Ianis va urca, prin credinţă şi muncă grea, lângă tatăl său, Gheorghe al României, bucuria mea va fi deplină.

O altă fiinţă aleasă, tot machidoancă, asta e realitatea, a ajuns deja acolo.

O cheamă Simona Halep şi, dincolo de aprecierile savante ale unor looseri care au fost cândva băieţi de mingi, după marile victorii îşi face două cruci largi ortodoxe, cu mare smerenie, dar şi cu un orgoliu încăpăţânat al românului care ştie că, măcar uneori, istoria trebuie sfidată.

Astăzi am scris despre machidoni. Despre câţiva dintre ei, aleşi de soartă să fie modele pentru copiii acestei ţări. Pentru copiii care se lasă minţiţi de mirajul tehnologiei de doi bani, al drogurilor, al distracţiei analfabete. Pentru copiii buni care mai învaţă, dar nu au în gând decât visul fugii din această ţară mică şi tristă, ca să ajungă prooroci în lumea largă.

Pentru copiii ce încă nu s-au născut.

Machidonii despre care scriu nu sunt reprezentanţii unui grup etnic. Ei sunt un simbol românesc până-n străfund, ei sunt un temei al supravieţuirii noastre pe aceste pământuri.

Ştiu că scriu doar pentru cei puţini care mai au urechi să audă zgomotul ritmic, dansul din veac, atunci când Gică Machidonul bătea pământul…

Nicolae Dan Fruntelată / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.