Marea Liniștii
mă gândeam azi-noapte privind cerul
și astrul selenar, puțin încețoșat,
puțin meditativ între norii transparenți,
că astăzi sunt 50 de ani de când omul
a pus piciorul pe Lună…
se spune că atunci primii astronauți
care au atins cu tălpile suprafața lunară
au fost întâmpinați,
spre marea lor surprindere,
de o manifestație pașnică, tăcută,
cu pancarte și inscripții,
în Marea Liniștii, Mare Tranquillitatis…
toți poeții care au cântat luna
de-a lungul mileniilor,
de la împăratul Solomon și regele David
până la cei din secolul XX
(astăzi nu mai scrie nimeni despre ea),
s-au adunat fiecare de pe steaua lui
să protesteze pașnic, să atragă atenția
călătorilor spațiali
ca nu cumva să calce Luna în picioare
să nu-i strivească pulberea de aur și de argint
în bocancii lor cu ținte de exploratori,
să nu clintească nimic de pe fața Selenei,
să lase totul neatins
cum a fost din ziua Genezei încoace…
mai mult sau mai puțin,
cosmonauții i-au ascultat,
Armstrong a spus câteva cuvinte,
tot poetice și vizionare
ca un tribut adus poeziei și poeților lumii,
au înfipt un steag în solul lunar,
au cules câteva pietre să le studieze savanții,
apoi au făcut salturi pe suprafața Lunii,
țopăind fericiți prin pulberea ei fină,
levitând ca în vis, eliberați de gravitație
și de gravitatea problemelor de pe pământ…
se mai spune că Dumnezeu
a privit tot timpul cu atenție,
ascuns pe partea cealaltă a astrului,
veșnic cufundată în umbră,
să vadă ce au de gând oamenii,
ce se întâmplă pe Lună,
bijuteria de aur a Galaxiei…
când au plecat spre Pământ
navigatorii astrali,
locuitorii Lunii și vizitatorii ei cosmici,
lunaticii universului,
au răsuflat ușurați…
Sorin Ivan