„Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; /Şi-ncet, în urma tuturor, /Vezi şovăind câte-o bătrână/Cu micul ei nepot de mână.” (George Coşbuc, 1867-1918); *La orice despărţire, murim câte puţin, în vreme ce poetul latin Virgilius (n.70 î.Hr) ne învaţă să ţinem minte că „E o fericire să mori înainte de a începe să-ţi doreşti moartea”; *Mi-am revăzut şi recitit ciornele scrisorilor trimise poştal în anii fecioriei mele, în speranţa nedeclarată că doar doar îmi „reîntineresc” bătrânele mele gânduri şi amintiri uitate.
Deopotrivă tristeţi şi bucurii
L-am privit cum zăcea pe patul lui de moarte, sleit de ultimele sale puteri. Numai că de bucuria nesperatei mele revederi, prietenul meu drag părea mai viu ca niciodată. Ca urmare, i-a citiţi, domniile-voastre, ce mi-a spus la despărţire: „Ioane, prietene! Când ne va veni rândul ne vom muta în stelele căzătoare ale cerului, strălucind doar pentru ultima clipă, după care dispărem pentru totdeauna. Şi nimeni şi nimic nu va mai ştii nici de noi şi nici de vrerea noastră!”
Numai că mult prea curând venise şi ziua ultimei despărţiri. Atunci când, la coborârea trupului său cel tânăr în adâncul pământului greoi şi lutos al tristului şi tăcutului cimitir de pe „Dealul vechilor cruci”, femeile jeleau ascunzându-şi lacrimile fierbinţi în colţul broboadelor cernite, în vreme ce bărbaţii plângeau cu frunţile plecate! Aflasem, pentru nu ştiu a câta oară, ceea ce ştiam de mult de tot: că în scurta şi rodnica lui viaţă, prietenul meu a fost Om de mare şi aleasă Omenie! Adică: un simpatic oltean, convertit la ardelenisme, purtător cu cinste a unui nume cu renume. Acela de Iulian şi de Preda. Sătean deosebit de respectat al Ruşciorului Şurei Mici, din preajma Ocnei Sibiului. Omul fără timp şi odihnă în aşi fi făcut o profesie de credinţă din a-i ocrotii, sfătuii şi ajuta pe rromii din toate aşezările sibiene. Asumându-şi şi greaua povară de ai lămurii şi ajuta pe părinţii copiilor de rromi, dornici de învăţătură, spre a-i trimite la şcolile înalte şi facultăţile Sibiului, astfel încât unii dintre ei au devenit învăţători, profesori, judecători, avocaţi, notari, ingineri, medici, poliţişti şi jandarmi. Ba mai mult, din propria lui iniţiativă la intrarea dinspre Sibiu în comuna Nocrich, Consiliul Judeţean a „inaugurat” un mini-cartier de locuinţe confortabile destinate familiilor nevoiaşe ale rromilor.
Minunea de a fi
O dulce şi sfântă rugăciune de dragoste, desprinsă din scrierile profesoarei-doctor de Limba şi Literatura Română, Maria Pănăzan Lorinzczi, de la Liceul Teoretic „August Treboniu Laurean” din oraşul Agnita-Sibiu: „Dacă Tu nu m-ai fi iubit, eu n-aş fi venit în Lumină şi n-aş fi trăit ca o stea călătoare pe cerul înstelat, călătoare spre dragoste… Dacă Tu nu m-ai fi iubit, eu n-aş fi astăzi chip senin, fericită de-a trăi iubirea-ţi şi n-aş fi înfrânt atâta suferinţă şi durere ca să ajung la Tine iubire… Dacă Tu nu m-ai fi iubit, gândurile Tale n-ar fi fost ca şi-ale mele iar dragostea Ta aş fi pierdut-o prin cenuşa cernită de cerul aprins de-apocalips… Dar Tu m-ai iubit, Tu eşti în mine dragoste şi frumuseţe şi gânduri şi minune… Mă minunez în faţa minunii de a fi te întâlnit în lumea asta, pentru că Tu m-ai iubit”.
Oameni şi locuri. Locuri şi Oameni
Mândrele biserici, precum şi casele şi gospodăriile bine rânduite ale zecilor de sate şi cătune, strânse în căuşul adâncit al trecătorilor şi înălţate între piscurile munţilor, pădurilor şi apelor în cascade, compun şi recompun încântătoarea geografie a Mărginimii Sibiului. Mândrul, eroicul şi viteazul ţinut românesc îşi începe gloriosul său urcuş din chiar vetrele de şes ale Boiţei şi Tălmăcelului, păstrând în vecinătatea lor ruinele unui castru roman, precum şi scurgerea la vale a apelor amestecate ale Cibinului, Hârtibaciului, Sadului, Lotrioarei şi Sadului-Hidroenegertic. După care prinde a urca pe legendarul „Drum al regelui”, ajungând, într-un târziu, dincolo de 1400 de metri altitudine ai păşunilor şi stânelor oierilor poenari şi jinari. După care din nou coboară şi urcă abrupt, spre Şugagul văii Frumoase a Sebeşului, „odihnindu-se” o clipă în chiar punctul topografic şi geografic din care începe greul şi întortocheatul urcuş al uneia dintre cele mai spectaculoase şosele ale lumii. Şi ce lăudabilă şi plăcută întâmplare ca pădurarii şi păstorii de animale ai acelor falnici munţii să îi putut convinge pe constructori ca acestei „curele de asfalt” să-i pună frumosul şi melodiosul nume de renume: „TRANSALPINA”! Tot la fel, ca şi cu aproape 45 de ani în urmă (20 septembrie 1974), atunci când avea să fie inaugurat TRANSFĂGĂRĂŞEANUL, spectaculoasa şosea care leagă, peste Carpaţii Româneşti, de la nord la sud şi de la sud la nord, cale de 151 de kilometri, nu numai valea Oltului cu cea a Argeşului, dar şi două vechi şi legendare ţinuturi istorice româneşti: Ardealul-Transilvan şi Blăjan cu Muntenia-Târgovişteană şi cu cea Domnească de la Curtea de Argeş.
Săsoaica-dăscăliţă de limbă germană în chiar şcoala satului ei natal
Este Rosemari Muller, din comuna sibiană Alţâna. Învăţătoarea care spune, despre cei dintâi saşi veniţi şi stabiliţi în ţinuturile transilvane, cu peste 850 de ani în urmă, că aceştia, cu timpul, vor numi acele locuri „Ziben Burger”. Adică, pe româneşte: „Şapte Cetăţi”. De asemenea, că cei dintâi veniţi cu greu s-au obişnuit cu belşugul şi cu binele fertilelor şi binecuvântatelor pământuri româneşti. După care continuă: „Trebuie că şi Dumnezeu o fi şi el sas, de a avut şi are atât de mare grijă de noi. Mai ales de cei puţini rămaşi în vetrele satelor noastre natale. Şi cu toate că cei mai mulţi dintre cei de o etnie cu mine au plecat definitiv, mai ales în Germania şi Austria, saşii ardeleni rămân uniţi nu numai prin intermediul bisericilor, breslelor şi vecinătăţilor, dar şi prin repetatele lor întâlniri, pentru cei împrăştiaţi în lumea largă fiind pitorescul orăşel german Dinkelsbul”. Apoi continuă: „Şi să ştiţi că Alţâna mea dragă găzduieşte două feluri de saşi: cei de vară şi cei de iarnă. Primii dintre ei sunt cei care plecând în străinătăţi nu şi-au înstrăinat nici casele şi nici grădinile. Ca urmare, le gospodăresc de primăvara şi până târziu, în toamnă. În schimb „saşii de iarnă” sunt acei alţânăreni care fie că nu şi-au părăsit aşezarea lor natală, fie că au revenit acasă definitiv. Şi ce încântată sunt eu, ca învăţătoare de limbă germană, atunci când îi aud pe micii mei şcolari români şi rromi, că pronunţă atât de frumos şi omenos: Mutter (mamă), Vatter (tată), Gross Mutter (mama mare) şi Omama (bunica).
Epilog: Scriind aceste rânduri, instantaneu mi-am readus aminte de următoarele vorbe înţelepte ale prietenului meu Weber Otto, plecat din Agnita şi stabilit, în urmă cu 40 de ani, în Germania, la Heilbronn:
– 2 –
„Maghiarii şi secuii ardeleni pot învăţa de la noi, saşii transilvăneni, ce înseamnă să fi român în România şi oriunde în lumea asta mare!”.
Vorbe, gânduri şi învăţături, care mai de care
Din spusele Anei Gabor, fiică a aşezării sibiene Vurpăr: „Ai o minte dezgheţată şi o vârstă înaintată”; „Cele mai bătătorite uliţe şi poteci ale aşezării mele natale duc spre Şcoală, Biserică şi Cimitir”; „Buna mea dăscăliţă toate le făcea după glasul neauzit al inimi sale”; „Să vă îngemănaţi glasurile şi gândurile în rugăciune, spre a vă îndruma în viaţă Credinţa, Harul, Darul şi Fapta bună”;
– Având o inimă caldă şi iubitoare, bătrânul ţăran român a alcătuit din cuvinte fredonate în şoapte, o rugăciune pe care a denumit-o, cum nu se poate mai frumos: „Rugăciunea Inimii”. Şi tot el, atunci când este necăjit, trist şi tare supărat spune în cântecul său doinit: „Ciutură, inimă spartă”;
– Penultima mare sărbătoare creştină la români, hărăzită să anticipeze încheierea Anul Bisericesc, este Adormirea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, denumită în popor „Sântămăria ai Mică”, urmată de cea din 29 august: Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Iar cea cu care începe Noul An Bisericesc este Naşterea Maicii Domnului, din data de 8 septembrie. Este ziua în care s-a născut cea mai înaltă sfinţenie omenească, recunoscută şi cinstită nu numai de cele două biserici istorice ale neamului românesc (ortodoxă şi greco-catolică), dar şi de bisericile tuturor popoarelor creştine de pe acest pământ;
– Mai deunăzi, nu mă mai săturam să admir, într-o fotografie de pe peretele din stânga patului de dormit al casei unui bătrân oier din Poiana Sibiului, chipurile bărbătoase şi plăcute privirilor a doi tineri însurăţei, împreună cu zâmbitoarele lor soţii-băciţe. Chipuri surprinse într-o poză-document îngălbenită de trecerea multor ani. Pentru că în josul acelei poze stătea scris, cu vârful creionului chimic: „Elena şi Ioan Voinica împreună cu Emilia şi Ion Vulcan; Rusia-Sevastopol-Crimeea, 1912”;
– Sibienii şi mărginenii au în pridvorul caselor lor amintirea chipurilor şi faptelor de laudă a doi oameni de seamă din epoca medievală: cel al Sf. Ierarh Andrei Şaguna (1809-1873), întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului, precum şi cel al baronului sas Samuel von Brukenthal (1721-1803), întâiul şi ultimul Guvernator al Transilvaniei, de altă naţionalitate decât cea austriacă, maghiară sau secuiască;
– Maria Grancea-Chealda, bibliotecara orăşelului Avrig din Ţara Oltului şi a Făgăraşului, numeşte extrem de frumos şi de plăcut România Centenarului Unirii celei Mari, atunci când spune că este „Ţara cerurilor deschise”;
– Sus, în Munţii Făgăraş, aveam să admir apele limpezi şi repezi ale unui falnic râu purtând numele legendarului cioban Bâlea. Curgând în repezişuri de cascade înspumate, apele sale duc mai departe nu numai migăloasa trudă multimilenară de a lustrui stâncile reci ivite în calea lor, dar şi emoţionanta povestioară-istorică a lui Badea Cârţan (1849-1911), „ţăranul-cărturar, fără de carte”;
– Adevăruri de netăgăduit: Omul priveşte numai ce vede cu ochii lui şi înţelege numai ce pricepe cu mintea sa, nu cu a altuia. Iar atunci când capul n-are minte, ochii n-au lumină să vadă;
– După uitătura-i răutăcioasă şi călcătura-i apăsată, ca şi după vorba-i duşmănoasă şi răuvoitoare, am ghicit de îndată încrâncenarea şi neruşinarea omului fără pic de suflet! Iar, pe deasupra, mai avea şi două mâini de luat, şi nici una de dat. Şi, astfel, întreaga lui fire şi făptură mi-a tulburat lucrul, sufletul, liniştea, odihna şi somnul!;
– În zadar olteanul se căzneşte să vorbească cât mai repede, pentru că mintea lui e mereu cu un pas în urma vorbelor sale;
– La un concurs naţional de mâncăruri ţărăneşti, un vrednic oier (Ovidiu Şuteu), împreună cu a lui frumoasă şi gospodină nevastă (Mariana), amândoi din Pogăceaua Câmpiei Luduşene (însă statornici locuitori ai Sâncraiului de Mureş), îmbrăcaţi în vechi straie româneşte, amestecau de zori când în „Tocăniţa de batal la ceaun”, când în cirul clocotit al mămăligii. Între timp, târgoveţii aşteptau să le vină rândul pentru a se convinge dacă-i adevărată sau nu spusa, mai în glumă mai în serios, a oierului şi a băciţei, care glăsuia cam aşa: „Facem o mâncare într-atâta de gustoasă şi de sănătoasă încât o mănâncă cu poftă şi pe săturate până şi domnişoarele şi domnişorii orăşeni”;
– Privit cât de frumos coboară la apusul înserării, pe seninul nemărginit al cerului, aveai impresia că mândrul şi dogoritorul Soare stătea să se lovească de colinele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, trecut dincolo de îndepărtata Cetate de Baltă şi de Căpâlna Jidveiului;
– Soţii în vârstă sunt temători nu numai de grabnica trecere a anilor, dar şi că fetele lor tinere şi frumoase nu se vor mărita la vremea potrivită, ca să-i facă bunici;
– În zadar îmi e ciudă şi necaz că timpul trece atât de repede, iar anii tinereţei mele, cu plăcutele lor amintiri, sunt tot mai îndepărtaţi;
– Cât de frumos şi de pilduitor spune Dumnezeu în tainica Biblie: „Dacă Mă veţi căuta cu toată inima, Mă voi lăsa găsit de voi”;
– La vremea cuvenită din trecutul vieţii ţăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în cătănie, apoi se căsătorea cu cea mai faină şi cumsecade fată din sat, după care, vreme de 30-35 de ani, aveau împreună copii nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi deştepţi, cuminţi, frumoşi, harnici şi pricepuţi!
Din mărturisirile versificate ale sibianului Ioan Ghip
„Am trimis pe vale gândul/Printre flori, printre albine, /L-am chemat, dar nu mai vine. /Rătăcind aşa hoinar/Cum îl ştiu eu e dus departe/La izvor s-asculte şoapte/Şi urcând mai sus prin codru/Din tăcutele poiene, /Cine poate să-l mai cheme? /Poate ascultă fermecat/Ciocârlia-n slăvi cum cântă/Tril în doru-i ce-o frământă/Poate rătăceşte-n codru/Pe poteci de el ştiute/Basme-n codru să asculte/Poate admiră căprioare/Cu ochi mari, adânci şi negri/Sau ascultă mugind cerbii/Sau, urcata sus la munte/Printre tufe de afine/Şi izvoare cristaline, /Poate stă şi ascultă-n tufe/Trilul de privighetoare/Fermecat de luna plină, când răsare. /Poate doarme pe vreo creangă/Legănat de-o adiere, /Sub luciri de mii de stele. /L-aş chema-napoi să vină/Dar mă tem că-i prea departe/Şi-i dau gândului dreptate”.
– 3 –
Din spusele înţelepte ale părintelui profesor, Constantin Necula (n.19 iulie 1970 Bv.)
„Creştinismul nu are voie să-şi piardă blândeţea şi cuminţenia, nu are voie să jignească ori să rănească pe cel pe care îl socoteşte în afara normei sale morale, dar nici să admită drept moral imoralitatea, cultura gestului anti-evanghelic”;” Poate nu am mâncat cele mai alese bucate, dar am citit cele mai frumoase cărţi”; „Am cunoscut, inclusiv în mine, oameni care caută ce n-au pierdut”; „Libertatea este darul lui Dumnezeu. Nici o libertate adevărată nu există fără regului”; „Suntem slabi cu duşmanii slabi”; „A împinge greutăţile de pe sufletele oameni spre Dumnezeu”; „Biserica ştie însă că veşnic este numai cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi”; „Ortodoxia nu este pentru temători”; „Cel mai dragi sunt criticii mei care au dreptate”.
Sibiu, joi, 25 iulie 2019
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR