ÎN ROMÂNIA SE MOARE RESPECTÂND PROCEDURILE

Cazul din Caracal redeschide o pagină dureroasă din viața omului de rând din țara noastră: cum este el apărat de cei pe care-i plătește ca să-l apere.
În devenirea lui socială, omul a renunțat la o parte din libertate pentru a câștiga securitate, asta însemnând că persoana se supune voit unor reguli de conviețuire socială pentru a se simți în siguranță – el, familia și bunurile lui.
În vechime, această siguranță era garantată prin „manu militiae”, adică puneau toți mâna pe arme și se apărau. Odată cu evoluția societăților omenești, această luptă a „tuturor contra tuturor” s-a profesionalizat, existând instituții și oameni destinați a asigura securitatea socială. Au apărut și coduri de legi, unde erau înscrise normele de respectat și sancțiunile la care se expun cei care le încalcă.
În zilele noastre, legea și cei care o aplică domină (teoretic!) viața socială, existând diferite variante de emitere și aplicare a normelor juridice, morale, religioase, sociale sau de altă natură. Însă aceste prevederi suferă de mult prea multe și prezente vicii de aplicare. Legea (norma) există, dar cum s-o aplicăm? Aici intervine fie perversitatea sistemului (care lasă loc de interpretări mai mult sau mai puțin subiective), fie a persoanelor care sunt îndrituite să aplice legea și care procedează cum cred de cuviință (otova sau selectiv, ferm sau blând, în litera sau în spiritul, cu celeritate sau lasă-mă să te las, șamd.).
Pentru a limita sau chiar a elimina abuzurile la care ar putea fi supuse persoanele de bună credință, cetățenii nevinovați, s-au statuat de-a lungul timpului o serie de restricții în activitatea organelor abilitate să aplice legea: prezumția de nevinovăție, dovedirea faptelor incidente în caz, citirea drepturilor celui acuzat, avocat ales sau din oficiu, prescripții de tot felul, limite de prejudiciu, pledarea ca vinovat sau nevinovat, mandate speciale pentru anumite operațiuni în cercetarea cazurilor, limite temporale, fără presiuni fizice sau psihice, etc. Or fi bune aceste măsuri, nimic de zis, dar s-a dovedit că ele oferă mult mai multă protecție infractorilor decât oamenilor cinstiți și nu folosesc aproape la nimic în prevenția, dovedirea și pedepsirea faptelor antisociale.
Cele mai nenorocite situații apar atunci când se respectă întocmai procedurile impuse de lege, dar ca rezultat se înregistrează săvârșirea faptei, existența pericolului social și a urmărilor nefaste ale acestuia. De aceea, odată ce răul a fost făcut, contează mai puțin dacă vinovatul este prins și pedepsit în vreun fel pentru fapta lui. Pe om l-ar interesa mai mult ca răul să nu se producă, iar viața lui publică sau privată să nu sufere din cauza lipsei de reacție a autorităților.
Am la îndemână multe cazuri în acest sens, însă enumăr doar câteva:
Gunoaiele de pe străzi nu pot fi strânse din cauza unor proceduri legale ce trebuiesc îndeplinite, neținându-se cont de urgența acestei activități care, neprestată la timp, poate aduce grave prejudicii în plan sanitar-epidemiologic.
Oamenii străzii și alte elemente antisociale care terorizează cetățenii sunt doar amendați și lăsați să-și ducă pe mai departe îndeletnicirile. „N-avem ce le face, îi amendăm și atât” spun polițiștii. Bineînțeles că nu vor plăti niciodată amenzile și faptele lor vor fi amplificate de încrederea că nimeni n-are nicio pârghie împotriva lor.
Am nevoie de zece minute ca să staționez cu mașina în fața unei farmacii și vine amenda că am parcat neregulamentar.
Lucrările publice sunt întârziate foarte mult de tot felul de contestații și de acte procedurale care împiedică realizarea lor, cu afectarea (de moment sau pe termen lung) a cetățenilor și a intereselor acestora.
Legile din Parlament stau cu anii pe la diferite comisii de avizare, iar oamenii nu-și pot realiza dreptul că nu există lege (sau există legea, dar n-au venit normele de aplicare)
Ce să mai zic de protejarea animalelor, a mediului, a minorităților de tot felul, a altor entități reale sau virtuale?
Mă întreb însă cum sunt garantate liniștea, avutul și viața omului de rând? Bietul cetățean n-are voie să se apere fizic sau armat, chiar dacă îi sunt amenințate viața și proprietatea, chiar dacă îi sunt luați copiii de lângă el (uneori chiar de oamenii legii). Ba mai mult, nu poate informa comunitatea – direct sau prin presă – despre un pericol, că imediat este acuzat că violează viața privată, libertatea, dreptul la imagine, secretul profesional sau alte aspecte ale celui care îl agresează. Sunt mii de cazuri în care victima este acționată în instanță de agresor și – culmea! – Acestuia din urmă i se dă dreptate, ca și alte mii de cazuri în care ziaristul care deservește comunitatea este obstrucționat, amenințat, agresat sau târât prin judecăți, deși poate că a rămas singura voce în care cetățeanul își mai pune nădejdea.
Și-atunci, unde este rolul social al justiției? Am trecut de la „Fiat Justiţia, pereat mundi – Să se facă Justiție chiar de piere lumea” la” Fiat mundo, pereat Justițiae – într-o traducere liberă: să trăim cu toții fără a ne teme de nicio constrângere”?
Ar însemna să fie o lume a lupilor, în care cei cu colți să-i sfâșie pe cei cu blană, carne, lapte. Dar poate chiar asta se urmărește…
Cert este că procedurile ne omoară mai rău ca infractorii. Ele duc (mai grav!) la o detașare sentimental-umană a oamenilor legii de durerea cetățeanului, care este privit doar ca un caz normat de lege și nu ca o viață de om trăită în pericol. Am văzut cu toții cum s-a pus problema intervenției la casa criminalului din Caracal. Q.E.D.!

Dorin Ocneriu, Filiala U.Z.P.R. Arad

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.