ISTERIA NU SALVEAZĂ ROMÂNIA!

               Astăzi renunțăm la poezie, pentru că trăim o proză de groază, horror, cum îi zicem în limba partenerului strategic, care, are și el, măcar un rol secundar, de beneficiar, în povestea asta demnă de Evul Mediu, după cum zic unii și probează măcar un dosar (2899/104/2014, privind traficul de minori, soluționat în instanță în 2016, cu condamnări babane!) și măcar feisbuceala unei tanti colonel, Daniela Iuliana Tobă – Bodisz, fostul șef al biroului de relații publice la STS (plus alte calități neoficiale, despre care nu știe doar generalul ex-boss Marcel Opriș!!!, poreclită după numele unui porno-star italian, ajuns parlamentar!!!), care zice că sigur nu vom dori să-i supărăm pe partenerii NATO, deci vom pune batista pe țambal! (Așa, ca un mic amănunt, americanii nu a avut niciun inculpat în dosarul mai sus citat, în care 30 de minore s-au traficat, dar numai două au și reclamat; niciun reținut, fix ca-n Microsoft: ei cu foloasele, noi cu ponoasele!)

Îmi pare rău că nimeni nu m-a crezut atunci când am scris că țara asta va avea cât de curând parte de un duș rece! Nu era o premoniție, ci o evidență! Ziceam țara, nu numai statul: oamenii ei toți, românii, cu pământul, limba, tradițiile și credința, căci toate se cer purgate, trezite din acel imobilism laș în care se afundă zi după zi, cu voluptate, cum vom constata, din păcate, și de data asta, deîndată ce trece iureșul. Deșteptarea ne-a dat-o un înger, Alexandra, jertfit pentru indiferența noastră complice. Curajul ei, încrederea în instituțiile unei Românii tăvălite în glodul scurmat de interlopi, strânși în găști, bande, grupări de infractori pe care unii le numesc fantezist și exagerat, în opinia mea, mafiote!, ar fi trebuit să fie destul cât să ne aducă la realitate, să ne facă să reacționăm cu luciditate, ca niște oameni cu morală și norme… Cu atât mai mult cu cât odioasele întâmplări de la Caracal (toponimie cu nume rău famat, unde zice legenda că s-a răsturnat carul cu proști!) nu au fost un simplu duș revigorant! Avurăm parte de o inundație în toată legea!!! La ora la care scriu, încercând să rămân surdă la valul cumplit de dezinformări, tirajate de fătuci cu microfoane bătute în cap de soarele de iulie pe malurile Oltului, nu știu dacă e vorba despre crime săvârșite de un monstru ori de trafic de minore. Oricât v-ar putea părea de cinic, pentru noi, în general, nici nu trebuie să conteze amănunte care, într-o țară zdravănă la cap privesc strict familia fetei/fetelor, care ar putea decide ce e public și ce nu din tragica întâmplare! Ceea ce contează și ar trebui să ne bage în sperieți este REACȚIA STATULUI care seamănă mai mult cu o hoardă în degringoladă. Felul în care absolut toate instituțiile oficiale ale României, din prima clipă în care s-a semnalat dispariția unui pui de om – ne mai și plângem fariseic de „drastica scădere demografică”, dar se vede cât ne pasă în realitate! – și până la lansarea unor ipoteze, unele aberante, privind soarta ei, a altei fetițe, Luiza, ori ale altora… dispărute mai de curând ori mai de demult, au acționat, ori mai degrabă au înțeles să nu își facă treaba pentru care au fost gândite, înființate, din greu bugetate… pe mine mă sperie de moarte.

Nu știu de ce mă așteptam la altceva decât la haosul brutal, la țățismele vulgare, la expunerea mediatică excesivă și buimacă, „pe surse” inventate, scoase din puțul adânc al gândirii de mahala, avidă de picanterii indecente; mi-e greu să explic de ce credeam că vom primi altceva decât hohote prelungi de neadevăruri, cu efecte psihologice care cresc exponențial, pe măsura insecurității și a lipsei de informații clare, precise. (Vezi manualul de manipulare!) Avusesem eu însămi experiențe dintre cele mai nefericite cu aceste instituții care ar trebui să și funcționeze și să nu uiteele sunt în slujba cetățenilor, nu vătafii lor! Mi le aminteam bine pe cele mai recente – când, telefonând și eu la 112, să cer o salvare pentru biată mama, operatoarea, acră, cu timbrul metalic și impersonal de centralistă de pe vremuri, chestionîndu-mă: „vârsta?!”, am aflat că, la 78 de ani, e prea bătrână pentru viață… („Cât vreți să mai trăiască?!?” e întrebarea care mă bântuie; există funcționărime care nu simte că pe mama o dorim veșnică!); când, atrăgând atenția unui tânăr agent de poliție, chemat de o vecină pentru altă chestie, că în curtea ei era foc deschis, într-o vreme când meteorologii și autoritățile locale interziseseră cu desăvârșire asta, pe motiv de secetă extremă, am aflat că e cazul să-mi văd de treaba mea!; când ofițerul de proximitate Căpruciu, de la Secția 1, venit după ore de așteptare la vecinii mei, aflați într-un scandal casnic, produs de soțul ebrietat, a sfătuit-o pe adolescenta, închisă de tatăl abuzator pe terasă!!!, să fie și ea mai cuminte, să lase „clonțul mai moale”… (Insul, pentru astfel de „sfaturi competente”, probabil că a fost avansat, nu l-am mai zărit prin cartier!); ori zilele trecute, când am solicitat unor polițiști, veniți să constate o parcare aiurea, aflați la câteva zeci de metri de intrarea mea în casă, blocată și ea de un alt „om de bine”, mi s-a indicat „sunați la dispecerat!!!” („Autosesizarea” funcționa doar în mintea mea, trebuia să mă prind de asta după ce văzusem de zeci de ori „echipajele în patrulare” în mașinile confortabile, la taclale, fără să observe vreo neregulă din zecile întâmplate!)

Și astea-s numai câteva dintre multele pățite, trăite, nu povestite! În raportul meu cu statul, eu sunt nebunul, dacă am putut spera la altceva, la vreo urmă de empatie, de conștiință manifestă, de implicare, la o atitudine politicoasă, umană, nu la acel „mă”! Mă gândeam că, doar cu o silabă, polițistul de la 112 a răpus o țară! (Cred că, dacă Alexandra apela 911, în America, își creștea șansa: un avion face până-n România pe juma cât a durat până să vină procuratura și poliția din Caracal… la Caracal!). Nu, nu e exagerare, nu e vorbă mare: dacă asta e România, care își tratează AȘA cetățenii, „fiii ei iubiți”,… e jale! Vă dați seama că nu are sens să ne gândim la vreo reacție profesionistă, principială de la cohortele de îmbuibați aroganți, angajați pe pile, nu pe examene, pe competențe, pe cumetrie ori unși în funcții de așa numita mafie. Cum naiba să le dea ăstora prin minte să facă, precum într-o democrație ca lumea, o celulă de criză care să asigure comunicarea corectă – nu cere nimeni date din anchetă, care știm, e secretă! –, să împiedice în felul acesta tonele de supoziții și invenții, de speculații fără sens și fără minimă decență față de familiile în suferință. Ba, aș zice că, dimpotrivă, se dorește să se zgândăre emoția, iar asta are ca scop unic, suprem, salvarea statului paralel, ascuns după protocoale și abuzurile demente! Nu mă tem de cuvinte, au acoperire: ce repede s-au reactivat cohortele de postaci, armiile imunde de răspândaci, de la Moise Cutremurătorul la Dogioiu, de la Tolo la Putor Tâmpescu, care plâng după Coldea și abilitatea sa, care se dau de ceasul morții că „ciuma roșie” a nenorocit justiția – chiar dacă modificările la coduri nu sunt în vigoare! –; Iohanis însuși a recunoscut, mascat (chit că și-ar dori să nu ne dăm seama că dramaticul caz Alexandra, care fu cât pe ce să năruie sistemul!, este pentru noi un fel de #Colectiv 2!), că „societatea civilă s-a reactivat”!!! Și el și toată liota mizeră din politica de pe Dâmbovița au eșuat. Lamentabil! Și de data asta! S-au aburcat nesimțit pe tragedia unor români de la care așteaptă sufragii în ziua votării! Iar ei, românii, potrivit cutumei că la noi o minune nu ține mai mult de trei zile, îi va alege, culmea, cu nădejde că le va fi bine! „MĂ”, vă zic un sincer „să vă fie rușine!” Și nu contați pe mine!

Mă uimește infinita noastră capacitate de… uimire! Sărmanul Alexandru Cumpănașu, a trebuit să treacă pe la porțile iadului ca să înțeleagă cu cine a ales să meargă până la acest punct al drumului. (Acum, că s-a trezit îngrozit, e un munte de reproșuri față de „ai lui”, pe care – a adulat și la care a apelat pentru ajutor, să rămână pe sticlă, la televizor!) Ori de câte ori ni se întâmplă ceva care ne șochează și ne deșteaptă din perpetuul „merge și așa”, ne gândim că NU MERITĂM O VIAȚĂ MÂHNITĂ ȘI UMILITĂ, ne apucă revolta! Noroc că ne trece repede și uităm că isteria nu salvează România!

  CRISTIANA CRĂCIUN

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.