PICURI DE ÎNTELEPCIUNE
1.De-a lungul veacurilor s-au ivit prooroci mincinoși, păgâni, eretici, comuniști, atei, liberi cugetători, care au sfâșiat în bucăți cămașa lui Hristos sau au defăimat adevărul dumnezeesc și l-au desfigurat. Dar Biserica dreptmăritoare, călăuzită de Duhul cel Sfânt, a păstrat învățătura de credință neștirbită, ferind pe credincioșii ei de minciună și rătăciri. Deși Biserica creștină a fost tulburată de prigoana sângeroasă și de batjocură disprețuitoare, a biruit. Fără bani, fără oști, fără tancuri, Biserica a înfrânt toate uneltirile spiritului și ale puterii „Celui rău” (Matei 6,13) și pășește calmă precum pășește soarele peste învolburările norilor care îi întunecă uneori lumina, dar nu o pot stinge. „Ce e val ca valul trece”, zice marele nostru poet Mihai Eminescu. Biserica plutește înainte mândră și biruitoare, continuîndu-și misiunea ei divină în această lume. Biserica este mereu triumfătoare. Alături de ea s-au prăbușit regate, tronuri și ideologii care păreau veșnice. „Casa lui Dumnezeu” (I Timotei 3,15) rămâne neclintită ca acea cetate sau casă zidită peste care au venit valurile și vânturile, dar nu s-a prăbușit (Matei 7, 25). Biserica, acest pom al adevărului, s-a întărit prin furtuni și a confirmat că este sădirea lui Dumnezeu, Celui Ce a zis: „Biserica Mea nici porțile iadului nu o pot birui” (Matei 16,18). Ea rezistă pentru că este umbrită de Duhul lui Dumnezeu, Care o întărește și o susține. Până la revenirea glorioasă a lui Hristos, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuțiile lumii și mângâierile lui Dumnezeu” (Fericitul Augustin). Duhul Sfânt face din Biserică „templu al Dumnezeului celui viu (II Corinteni 6-16) și din mădularele ei face „părtași ai firii celei dumnezeiești” (II Petru 1,4).
+ + +
2.În Predica de pe munte, Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Fericiți cei ce plâng, că aceea se vor mângâia” (Matei 5,4). Pentru a ajunge pe muntele Sionului din Ierusalim trecem, mai întâi, prin Valea Plângerii. Pentru a ajunge în Sionul ceresc trebuie ca pe acest pământ să avem parte de Valea Lacrimilor. Plânsul izvorât din pocăință este un mijloc de fericire. Acest plâns duhovnicesc va fi încununat, într-o zi, cu mângâiere cerească. Întristarea pentru păcat este bisturiul care sparge infecția. C eea ce este apa pentru cei ce botează, aceea sunt lacrimile pentru păcătoșii care se pocăiesc. Sfântul Simeon Noul Teolog numește lacrimile: „botezul cu Duhul Sfânt”. Lacrimile pocăinței sunt îmbucurătoare, ca roua ce dă strălucire florilor de dimineață. Cei ce plâng cu părere de rău pentru păcat, primesc harul iertării. L-a întrebat odată un frate pe Sfântul Antonie Cel Mare, ce să facă pentru păcatele sale. Cuviosul pustnic i-a răspuns: „Cine caută izbăvire de păcate, o va afla în lacrimi și în plâns”.
+ + +
3.O veche legendă spune că, odată, Dumnezeu i-a trimis pe îngerii Săi pe pământ, poruncindu-le să-I aducă lucrul cel mai scump din lume. Un înger a adus un strop de sânge de la cineva care se jertfise pentru salvarea unui semen. „O, i-a zis Dumnezeu, Mi-ai adus un lucru de mare preț în ochii Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump pe pământ”. Un alt înger i-a adus ultima suflare a unei infirmiere care a murit de o boală, pe care a luat-o de la un bolnav pe care l-a îngrijit și l-a salvat. Dumnezeu a zâmbit și i-a zis îngerului: „Într-adevăr, este scumpă înaintea Mea viața pusă pentru alții, dar există în lume ceva și mai scump”. În cele din urmă, un înger a venit aducând lacrima unui păcătos care s-a pocăit și s-a întors la Dumnezeu. Pe acest înger Dumnezeu l-a îmbrățișat și i-a zis: „Tu Mi-ai adus ce este cel mai scump pe lume: lacrima de pocăință, care deschide porțile cerului”. Fiecare dintre noi este chemat să-i dea îngerului său păzitor lacrimile de mare preț ale pocăinței, pe care să le ducă în cer, și acolo Dumnezeu să le adune cu scumpătate în vistieria sa.
Din volumul „HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul