default-logo

Domnitorul AL. IOAN CUZA în viziunea lui EMINESCU. Previziunea Unirii

,,Eminescu era un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi” (Titu Maiorescu, 1883)

  1. Figura, devenită încă din timpul vieţii aproape legendară, de mare popularitate, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a înrâurit profund anii tinereţii lui Mihai Eminescu, în familia căruia realizatorul Unirii din 24 Ianuarie 1859 se bucura de mare preţuire. Copil fiind (în vârstă de nouă ani), când Cuza urca pe tronul Principatelor Unite, şi elev la Gimnaziul cezaro-crăiesc din Cernăuţi, când domnitorul român era nevoit să abdice, Eminescu (el însuşi după vreo două luni părăsind Cernăuţiul definitiv şi pornind într-un periplu transilvano-muntean) a rămas în suflet cu imaginea unui domnitor ce s-a contopit cu aspiraţiile celor mulţi, promovând o cauză naţională de reverberaţie istorică, întrucât prin Unirea Principatelor, aşa cum preciza Mihail Kogălniceanu, „s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul” – „act energic al întregii naţiuni“, salutat cu bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile româneşti, indiferent sub ce dominaţie străină se aflau acestea.

«Unirea naţională – spunea Nicolae Bălcescu – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari…pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră».

Se ştie că, după abdicarea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza pleacă în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare, orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete tronul – „spre binele naţiunii“, zicea el.

În ianuarie 1870, Eminescu împreună cu alţi doi colegi studenţi vienezi îl vizitează pe Cuza la Döbling, lângă Viena, într-un generos gest de susţinere morală (faptul e mărturisit în „Adevărul literar” din 15 aprilie 1923, unde se afirmă că tinerii studenţi români L. Năstase, V. Burlă şi Eminescu „au fost foarte bine primiţi de Cuza”…). Într-un articol scris de suceveanul Vasile Gherasim (1893-1933) se afirmă că „tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o adâncă emoţie când l-a văzut pe acela care a realizat Unirea Principatelor…”

Meritele” şi „greşalele” lui Cuza vor reveni frecvent, ca motive de comparaţie, în publicistica social-politică eminesciană din perioada 1876-1883, la „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”. Debarcarea lui Cuza a fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, consideră poetul-gazetar, căci, dacă Al.I.Cuza era de acord cu „abdicarea” şi pentru aducerea unui principe străin, aşa cum consimţise la urcarea pe tron, actul politic respectiv trebuia scutit de „neagra felonie“, adică făcut cu onoare, prin consimţământ general şi în deplină lămurire populară…

Aceasta trebuie să fi discutat Eminescu în vizita făcută surghiunitului, de vreme ce, cu indignare, va înfiera „montruoasa” trădare şi „neagra felonie” a jocului politic căruia i-a căzut victimă fostul domnitor:

„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” (Timpul, 27 februarie 1882).

Cuza este, în viziunea lui Eminescu, un domn luminat, care a lovit în pătura „superpusă” („pleava din Ţarigrad“, „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire” etc.), promovând, în politica internă, cauza populară, iar în politica externă – cauza naţională. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare politică şi socială“, urmând modelul apusean al dezvoltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de modernizarea statului naţional român”. (Timpul, 15-27 februarie 1880, Opere XI).

Când politicienii „roşii” (liberalii) incriminează, la un miting desfăşurat în Aula Ateneului, „crima” de la 2 mai 1864 (impunerea reformei agrare prin „lovitură de stat”), Eminescu intervine cu promptitudine gazetărească şi justiţiară susţinere:

„Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie, însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului, e o infamie şi o laşitate…”

Eminescu citează chiar din discursul liberalului Boerescu câteva pasaje caracteristice, dovedind, pe faţă nu pe dos – adică nerăstălmăcind realitatea, cum făcea oratorul! – că „personalitatea fostului Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr.”

Gazetarul ajunsese la concluzia că „secularizarea” averilor mănăstireşti era o măsură inevitabilă: „Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului european, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol (…). Secularizarea a trecut în dreptul public al statelor.”

Aşadar, clericii Locurilor Sfinte, care au protestat pe lângă Cuza, trebuie să accepte realitatea jurisdicţiei, căci nu e un capriciu „voievodal”, ci o „necesitate” istorică, europeană chiar… Secularizarea, crede gazetarul, nu vine decât să lovească în acea „pleavă din Ţarigrad” care acaparase averile mănăstireşti şi ierarhiile statului.

Eminescu nu trece sub tăcere „greşalele lui Vodă Cuza“, scriind răspicat că „cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare“, însă „orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui.”

Pe „trădătorii” lui Cuza, Eminescu îi va avea în atenţie mereu, observând că înşişi „complotiştii” de frunte au urcat spectaculos pe scara ierarhiei sociale. Spre exemplu, când Dimitrie Lecca va fi avansat la gradul de general, Eminescu constată impostura şi cameleonismul de carieră tipic trădătorilor:

Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de 11 februarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă Cuza ca comandant de batalion; la 11 februarie însă a comandat revolta care a răsturnat pe cel din urmă suveran naţional al României.” (Timpul, 25 aprilie 1880, Opere XI).

Ajuns ministru de război, generalul Lecca s-ar  afla într-o dublă culpă:  „vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat a doua oară că l-a trădat fiind de strajă.” (Timpul, 30 decembrie 1880; Opere XI, pp. 457-458).

Într-un alt editorial din 18 martie 1881, tonul gazetarului urcă, cu indignare şi revoltă, în registrul unei incriminări istorice:

Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un domn român, dar absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare.”

Un alt „cameleon”, Alexandru Candiano Popescu, ins cu veleități literare frecventând cenaclul ținut în casa lui Maiorescu (văzându-l acolo, într-o seară, Eminescu va pleca precipitat și scrâșnind din dinți!), deşi s-a declarat duşman de moarte al regelui Carol I, prin caricata „Republică” de la Ploieşti, va câştiga apoi încrederea monarhului, devenind „adjutant domnesc” şi comportându-se, ca şi generalul Lecca, ca bravi ostaşi în Războiul pentru Independenţă, cu merite reale.

Când generalul Macedonski (demisionat în 1864) este reprimit de cabinetul Ghica-Kogălniceanu, în 1869, Candiano Popescu protestează, considerându-l pe acesta drept „calomniator” al tronului. Eminescu intervine, cu marele său fler de gazetar pe fază, amintindu-i acestuia: „Cu măsura cu care măsuri ţi se va măsura.” Reeditând mitica pedeapsă a lui Oedip, „roşii” n-ar face, prin acuzele aduse altora, decât să se condamne pe ei înşişi: „din gura lor proprie auzim condamnarea lor.” (Timpul, 5 noiembrie 1880, Opere XI).

În general, domnia lui Cuza este apreciată drept „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine, cât şi în rău“.

Răsturnarea lui Cuza are, zice poetul, imediat, consecinţe asupra cauzei naţionale, căci, dacă partidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe „vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza“, „Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea“…(Opere XII, p. 461).

Păcat că poetul n-a mai apucat să trăiască momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, căreia i-au fost, totuşi, contemporani T. Maiorescu, Slavici, P.P. Carp şi alţi junimişti, nici unul însă arătându-se atât de cucerit de imaginea marelui Domn valah precum fusese Eminescu, ca om şi gazetar de infranşisabilă probitate morală.

  1. În 1870 Eminescu va publica, în spiritul iluminist al unor convingeri manifeste, o suită de articole în presa de limbă română din Ungaria („Albina” și „Federațiunea”). E vorba de articolele Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul, în care ia apărarea românilor din Transilvania, care simțeau pe propria lor piele consecințele dualismului austro-ungar. Pentru ultimul, în care îndrăznea să ceară egalitatea nației sale care să stea în echilibru cu celelalte naționalități conlocuitoare, și desigur o „legislațiune” demnă și echitabilă, poetul este amenințat cu un proces de presă de procurorul statului și amenințat cu închisoarea. În articolul În unire e frăția, înfierând acele ,,promisiuni lucii, dar etern mincinoase”, poetul scria răspicat: ,,În momentul în care toate naționalitățile dau cu piciorul stării de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, – căci pregetând și rămași singuri pe câmpul de luptă, nimeni nu se va mai speria de opozițiunea noastră singuratecă…”

În Să facem un congres, amintind originea romană a străbunilor, se ridica împotriva ,,cerșetoriei de drepturi , cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pe altă cale”, cerând națiunii române vechi ,,să lucreze cu toată vigoarea de fier”. Iar problema „legislațiunii” era agitată astfel: „Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului, – astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acelora.”

Ideea conștiinței de neam, teritoriu, limbă, tradiții era limpede în mintea poetului (care, se știe, salutase din tinerețe, de pe dealurile Blajului, „Mica Romă”!) și ea poate fi urmărită în întreaga sa creație: ,,Da! De la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți din Dacia traiană! Se cam ștersese diploma noastră de noblețe: limba însă am transcris-o din buchile voastre gheboșite de bătrânețe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curăța de toate uscăturile.”

Pentru românii ardeleni el cere „libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului”, precizând: „Așadar, idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este menținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge.” (,,Scrieri politice și literare”, 1905). Se cuvine amintită aici atitudinea de un nedezmințit militantism în cadrul Societății „Carpații”, înființată în 1882 cu scopul precis de realizare a unității naționale, nici unul dintre contemporanii lui nefiind atât de „pătruns de ideea națională română”, după cum afirma Ioan Slavici.

Unitatea de limbă – ,,o singură limbă, una singură, ca nealte popoare” – presupune unitatea de teritoriu, dar și una de obiceiuri și tradiții culturale. Gazetarul, atât de ancorat în marile probleme social-politice ale vremii sale, dovedea și pe acest teren al ideii de latinitate și unitate națională că este la curent cu toate „basnele” scornite pe seama românității noastre: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, – ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește un neamț singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el…” Nu suntem ceea ce ar voi alții ci ,,ceea ce suntem – români.”

Indiferent că vizează dualismul austro-ungar, țarismul ori pe otomani, articolele sale politice izvorau dintr-o cunoaștere aprofundată a problemelor, oferind totdeauna soluția cauzei naționale. El visa acel „stat de cultură la gurile Dunării”, susținând ideea mai veche a unei ”confederații dunărene”… Românul, scrie poetul, nu vrea altceva decât ,,pe sine”, ,,își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.” Făcând o analiză aspră a imperiilor bazate pe deznaționalizare și asuprire, Eminescu cere o ,,federalizare” a monarhiei habsburgice, în ideea egalei îndreptățiri la viața social-politică a tuturor naționalităților. El vorbește de ,,idealul unității politice a românilor”, de ,,restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie -Traiană”, dar mai ales de ,,menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale”, gândind la o „Dacie ideală”. Se înțelege, așadar, că prin limbă și cultură el vrea acea unitate politică (națiunea existând peste orice determinare politică), căreia nu a mai ajuns să-i fie contemporan, precum T. Maiorescu, P.P. Carp, I. Slavici.

Poetul credea nedezmințit în „misiunea istorică” a poporului nostru, iar această misiune constă în a deveni „un stat de cultură la gurile Dunării”, întemeiat pe tradiții istorice și culturale. E, în alți termeni, vorba de previziunea unității naționale, acea Dacie Traiană care l-a obsedat nu numai pe gazetar, dar și pe poet, sub diferite metafore, precum, iată, în poemul Mira:

„Eu văd o stâncă albă, o stâncă de granit,

Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,

Lucind peste morminte cu fața ei senină,

Și văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină;

Acea stâncă sublimă ce stă cu capu-n cer

E-unirea românimei… E visul meu de fer

Ce l-am visat o viață, făr’  să-l pot ridica…”

Visul unității naționale, de la Independență la Unirea deplină, profetizat și poetic, rămâne o constantă emergentă a spiritualității eminesciene, a dragostei sale adânci pentru Transilvania, știindu-se că arborele său genealogic urcă pe linie paternă până la moșnenii din Țara Făgărașului și că amicii săi cei mai buni și statornici erau la origine ardeleni, ca și iubitul dascăl de la Cernăuți, pașoptistul blăjean Aron Pumnul (din Blaj provenea bunicul dinspre tată al poetului), regretat în poezia debutului său publicistic.

El a fost – scrie Ioan Slavici – cel mai adevărat reprezentant și cel mai zelos propagator al simțământului de unitate națională la noi.”

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*