IOAN VASIU: Sunteți un binecunoscut și apreciat om de televiziune. De câți ani lucrați la Televiziunea Română?
CLAUDIU LUCACI: În acest an voi intra în cel de-al 28-lea de când m-am angajat în Televiziunea Română.
I.V.:Pentru cei care vă cunosc mai puțin,vă rog să faceți un scurt periplu (dacă pot spune așa) prin biografia dumneavoastră.
C.L.: Am pornit într-o aventură de o viață în lumea jurnalismului. Din 1990, când eram student, am simțit și gândit că profesia de ziarist îmi este predestinată. După ce am lucrat în presa scrisă, ca realizator de radio la unul dintre primele posturi private apărute în România și apoi ca editor coordonator la Agenția de presă Agerpres, mi-am dedicat mare parte din cariera profesională activității de realizator TVR. În paralel, mi-am descoperit câteva preocupări care m-au format complementar ca expert în domeniul comunicării și relațiilor publice. După ce am lucrat o perioadă de patru ani în administrația centrală și în diplomație, am ales și o carieră academică ,după obținerea titlului de doctor în sociologia comunicării.
I.V.: Când și de ce ați ales profesia de jurnalist?
C.L.: Alegerea am făcut-o în timpul liceului. În familia mea am avut un model, mai curând de la distanță. Unul dintre bunici a fost jurnalist la ziarul interbelic „Universul”. Dar abia după Revoluție am avut posibilitatea să îmi urmez visul, fiindcă în acea perioadă era imposibil să ajung în vreo redacție importantă. Decizia mea este urmarea unui cumul de trăiri personale și datorită unei anumite instrucții morale îndreptată spre căutarea adevărului și afirmarea libertăților individuale. Din acest motiv, în anii anteriori am renunțat cu regret la anumite oportunități de carieră care păreau promițătoare, dar îmi puneau în discuție posibilitatea de exprimare liberă sau creativitatea.
I.V.: De la care jurnalist/jurnaliști de seamă ați avut prilejul să ”furați” ceva pentru a practica această deloc ușoară profesie?
C.L.: Am avut câțiva „instructori” de care îmi amintesc cu drag din perioada de formare ca jurnalist profesionist. Nu sunt neapărat niște mentori sau personalități, dar au fost esențiali și providențiali pentru căpătarea încrederii în discernământul meu ca jurnalist și a tehnicilor de presă. La Agerpres mi-a fost ca un părinte Ovidiu Marian, la acea vreme redactorul șef al Actualităților Centrale. Cel care mi-a acordat o șansă și m-a susținut pe drumul meu de novice în meseria de realizator tv a fost Paul Șoloc, primul meu director din TVR. Dar au mai fost și alți „profesori”, ca Teo Cepraga sau Cornelius Roșiianu. Ei m-au învățat tainele – pierdute astăzi – ale dicției, telegeniei, citirii și frazării, construcției editoriale a unui reportaj sau documentar tv.
I.V.:Care sunt cei mai importanți jurnaliști români alături de care ați lucrat în decursul anilor?
C.L.: Pe câțiva dintre ei i-am menționat în răspunsul anterior. Desigur că lista este lungă și aș spune că după trei decenii de când practic această meserie, nu prea sunt jurnaliști cu notorietate cu care să nu fi avut vreo colaborare. Îmi amintesc că în toamna lui 1990 am câștigat prin concurs un post de reporter la noua redacție „Tineretul liber”, unde era director Ion Cristoiu. În Televiziune am fost coleg cu o mulțime de vedete al jurnalismului românesc. Însă în fiecare loc pe unde am lucrat au existat jurnaliști deosebiți, pe care publicul nu prea îi cunoaște în aceeași măsură cu cei care apar la tv. Îmi amintesc că la Agerpres am învățat meserie inclusiv de la foștii membri ai „echipei de protocol” din regimul comunist. Acei oameni, în ciuda multor mituri, erau dotați cu o putere mentală și cu un echilibru emoțional rar întâlnite. Ei m-au antrenat cumva pentru a rezista în fața unor obstacole, amenințări sau fapte înșelătoare. Poveștile lor ca jurnaliști în apropierea lui Ceaușescu, despre cum acționa furia sau teroarea aparatului represiv asupra unora dintre ei ar merita cunoscute și predate la școlile de jurnalism
I.V.: Sunteți membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. De ce v-ați înscris în această Uniune?
C.L.: Am decis să fac parte din această Uniune pentru că o consider spațiul comun al breslei, așa cum se întâmplă și cu alte uniuni de creație. În UZPR se întâlnesc jurnaliștii profesioniști care își doresc o recunoaștere a breslei și sunt preocupați de apărarea drepturilor noastre. Mi-aș fi dorit ca această meserie să fie considerată de mare risc și importanță pentru societate, așa cum sunt magistrații sau militarii, însă într-o țară ca România, unde toată lumea este specială, îmi dau seama că noi, jurnaliștii de carieră nu putem emite astfel de pretenții. Este totuși paradoxal când știm la câte riscuri și ce stres profesional suportă ziariștii să nu fim considerați o categorie vulnerabilă. Printre noi este o vorba: puțini mai apucă pensia.
I.V.: Mai poate fi socotită presa ca fiind a patra putere în stat?
C.L.: Deși sună frumos și provocator, la noi presa n-a fost și nici nu cred că va fi o putere cu adevărat. Au fost perioade când presa independentă era relevantă. Apoi a apărut presa mogulilor, care era o sperietoare pentru unii conducători. Pentru alții a fost o binecuvântare, un braț înarmat de nădejde în lupta politică. Acum am devenit o legendă. Mai există organizații media care sunt serioase și oferă informație echilibrată. Dar tot mai puțini jurnaliști pot să-și facă meseria. E drept că mulți nici nu știu cum se mai face jurnalismul adevărat. Ei sunt pervertiți de noile comandamente ale proprietarilor, care văd presa ca pe un instrument de PR, de șantaj sau de obținere a unor venituri financiare obscure. Cred că presa ar putea revendica poziția de putere informală atunci când va reveni în majoritatea sa la obligațiile consfințite în statute și coduri deontologice. Însă mă îndoiesc că vom mai avea această șansă. Viitorul nostru ca jurnaliști este sumbru și se îndreaptă spre o tehnicizare sufocantă a produsului editorial. Vom fi tot mai dependenți de realitatea virtuală și tot mai expuși la manipulare sau propagandă.
I.V.: Cu ce probleme mari se confruntă Televiziunea Română în prezent și, după părerea dumneavoastră, ce viitor are această importantă instituție media din România?
C.L.: Televiziunea Română parcurge un proces dificil, deși, cumva, există sentimentul unei relative stabilități. Au fost perioade faste, cu branduri de emisiuni, cu audiențe la cote ridicate și cu o apreciere masivă din partea publicului. Acele vremuri s-au dus și din cauza celor care au neglijat sau chiar obstrucționat intenționat susținerea postului public de televiziune. Istoria este lungă și plină de vinovați. Inclusiv din TVR. Însă ar fi nevoie de o carte pentru a-mi explica susținerile. Ce cred că este necesar, deși îmi pare o țintă foarte îndepărtată, este o viziune complet diferită despre rolul și misiunea publice. O rupere de ritm, o întoarcere la valori tradiționale prin mijloace moderne și adaptate tendințelor. Întotdeauna este nevoie de un nou început acolo unde lucrurile s-au împotmolit. Eu aș lăsa deoparte fricile și iluziile și m-aș uita în urmă să văd ce a funcționat și de ce. Apoi aș lua o decizie: pe ce voi pune accentul și în ce direcție îmi voi canaliza energiile. Ori audiență ridicată prin divertisment, ori relevanță și exclusivitate pe piața informației. Amândouă nu se pot obține dintr-odată.
I.V.: Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
C.L.: Când mă gândesc la răspuns, îmi vine instinctiv să apelez la un mesaj des întâlnit în lumea virtuală „acest site este în construcție”. În privința televiziunii, proiectele mele sunt în așteptare. Nu am nici puterea de convingere, nici capacitatea de înțelegere a noilor orientări de curs. Dar sunt dedicat activității curente, cea de realizator pentru ediții speciale, și sunt oricând disponibil dacă mi se va cere implicarea. În schimb, în afara televiziunii am proiecte numeroase, care mă motivează să creez și să fiu satisfăcut profesional. Scriu pentru cărțile mele, ofer consultanță și training de comunicare, predau la universitate, particip la dezbateri publice ca invitat sau moderator.
I.V.: Ce pasiune/pasiuni aveți pe lângă cea de jurnalist?
C.L.: E chiar interesantă asocierea meseriei de jurnalist cu un hobby. Personal așa și o percep. Altfel aș fi renunțat de mult la actualul meu loc de muncă. Pasiunea este cea care mă motivează să revin în fiecare zi în redacția de știri. Dar desigur că am și alte pasiuni, care n-au legătură cu jurnalismul. Muzica este prima, apoi celelalte arte, călătoriile și istoria.
Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR