Prima noţiune pusă ȋn discuţie este tocmai paradoxul: ce este paradoxul? De cât timp este cunoscut? Cum se manifestă? Ce tipuri de paradoxuri cunoaştem?
Paradoxul este unanim recunoscut a fi un enunţ contradictoriu şi ȋn acelaşi timp demonstrabil; ciudăţenie; enormitate; absurditate.
Alţii ȋnţeleg prin paradox un raţionament aparent just care duce la concluzii contradictorii, ce nu pot fi considerate nici adevărate, nici false; antinomie.
Pe portalul „descopera.ro găsim definit paradoxul ca fiind o afirmaţie sau un grup de afirmaţii care au ca rezultat o situaţie autocontradictorie, o situaţie ce sfidează logica sau o contradicţie aparentă care poate exprima un adevăr non-dual.
Emil Cioran spunea ȋn 1940: „Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului… Nu explici un paradox precum nu explici un strănutat. De altfel, nu-i paradoxul un strănutat al spiritului?”
Dacă vom scormoni şi mai adânc ȋn scrierile vremii, vom găsi diverse moduri de definire al paradoxului . Şi, vom constata că paradoxul a fost studiat din cele mai vechi timpuri. Astfel, s-a transmis până ȋn zilele noastre „paradoxul mincinosului” sau paradoxul lui Epimenide (poet şi şaman din Creta, din secolul al IV-lea ȋ.Hr.), deşi acesta ȋi aparţine lui Eubulide din Milet, filozof adversar al lui Aristotel. „Un om de clara: Eu mint. Dacă este adevărat, este fals. Dacă este fals, este adevărat.”
Din perioada antică ne-au rămas o serie de paradoxuri : Ahile cel iute de picior nu poate depăşi broasca ţestoasă, Paradoxul săgeţii, Nava lui Tezeu, Râul lui Heraclit, Paradoxul socratic, etc. Un alt paradox şi ȋn acelaşi timp enigmă, este aceea a bananierului, plantă răspândită ȋn toate regiunile tropicale şi subtropicale ale globului. O veche legendă indiană vorbeşte despre existenţa unor spirite superioare care au adus şi plantat această plantă. Cunoscându-se faptul că bananierul se reproduce numai prin lăstari (banana neavând seminţe), s-a pus ȋntrebarea: „Cum s-a putut răspândi de jur-ȋmprejurul Pământului de vreme ce nu are seminţe ? Să fi fost adus pe Pământ de acele spirite cum le aminteşte legenda indiană?”
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor, mulţi gânditori au creat paradoxuri teoretice prin construcţii logice, care se cereau a fi rezolvate de către ceilalţi. Galileo Galilei spunea: „Prin negarea principiilor ştiinţifice poţi menţine orice paradox.”
Perioadele istorice ulterioare, au preluat paradoxurile antice şi au identificat sau construit altele. Dintre cele mai cunoscute paradoxuri amintim: paradoxul lui Russell, paradoxul bunicului, camera chinezească, paradoxul lui Hilbert, paradoxul gemenilor, pisica lui Schrodinger, paradoxul lui Pinocchio, dilema crocodilului, „această propoziţie este falsă”. Apare ideea că, gândirea logică , are nevoie de cele mai multe ori de paradoxuri pentru a progresa. Acest aspect este considerat a fi paradoxul paradoxurilor. Alte paradoxuri precum paradoxul dublei minciuni, paradoxul vitezei luminii, paradoxul vieţii eterne, paradoxul copacului din pădure, paradoxul excepţiei, paradoxul omnipotenţei, paradoxul lui Curry, paradoxul zilei de naştere, paradoxul paginii lăsată albă ȋn mod intenţionat, paradoxul lui Abilene, paradoxul măgarului lui Buridan, au stimulat răspândirea lor ȋn toate sferele culturale.
Paradoxul se dezvoltă şi ca unealtă literară, fiind definit drept o juxtapunere anormală de idei incompatibile cu scopul de a şoca sau de a crea viziuni proprii.
Deşi paradoxul a existat de când există omul, a fost identificat şi folosit de la filozofii antici până la contemporanii noştri, nimeni nu i-a descoperit valenţele novatoare, de impulsionare a unor curente culturale, de exprimare şi poziţionare artistică şi de exprimare a unor proteste. Acest lucru l-a realizat matematicianul Florentin Smarandache ȋn anii 1980, când a ȋnfiinţat paradoxismul , ca un curent de avangardă ȋn literatură şi artă, prin folosirea excesivă de antiteze, antinomii, oximoroni, contradicţii, devieri de sensuri, paradoxuri ȋn creaţie.
Din punct de vedere etimologic, paradoxism = paradox + ism, ȋnseamnă (potrivit definiţiei date de Florentin Smarandache), teoria şi şcoala de folosire excesivă a paradoxurilor ȋn creaţie. Astfel , pentru prima dată ȋn istorie, prin iniţierea Paradoxismului, se trecea la o nouă fază, aceea de cercetare şi de experimentare a paradoxului ȋn creaţia artistică. Paradoxul şi-a pierdut rolul de exerciţiu şi de distracţie pe baza unor construcţii logice pentru pasionaţii scenariilor contradictorii, devenind obiectul de studiu al unui curent ştiinţific care ȋşi va pune amprenta pe creaţia artistică ȋncepând de acum ȋncolo.
Trăsăturile caracteristice ale paradoxismului, aşa cum le-a definit Florentin Smarandache, sunt:
1.Teza fundamentală a Paradoxismului : orice are ȋn acelaşi timp un ȋnţeles şi un nonȋnţeles, ȋn armonie unul cu altul.
2. Esenţa Paradoxismului: „Sensul are un nonsens şi ȋn mod reciproc, nonsensul are un sens”.
3. Motto-ul Paradoxismului: „ Totul este posibil, chiar şi imposibilul!”
4. Simbolul Paradoxismului: o spirală –iluzie optică sau un cerc vicios.
5. Paradoxismul se delimitează de alte mişcări de avangardă, prin aceea că are o semnificaţie, ȋn timp ce dadaismul , letrismul nu o au. Paradoxismul face cunoscute ȋn mod special contradicţiile, antinomiile, antifrazele, antagonismul, nonconformismul, paradoxurile ȋn orice domeniu (literatură, artă, ştiinţă), ȋn timp ce futurismul, cubismul, suprarealismul, obstrucţionismul şi celelalte mişcări de avangardă nu se bazează pe ele.
6. Direcţiile de dezvoltare ale Paradoxismului: utilizează metode ştiinţifice (ȋn mod special algoritmi ) pentru generarea şi studierea contradicţiilor lucrărilor literare şi artistice. Sprijină crearea de lucrări contradictorii, literare şi artistice, ȋn spaţii ştiinţifice utilizând simboluri, metalimbaje, matrice, teoreme, leme, etc.
S-a trecut astfel de la paradoxurile generate artificial ȋn scop distractiv, construite pe introducerea voită şi subtilă a unor erori, care duceau automat la rezultate contradictorii, la o altfel de abordare. Că au fost clasificate până acum, ȋn paradoxuri logice, semantice sau pragmatice (paradoxuri semiotice ) sau clasice, aparente sau formale, nu deranjează pe nimeni, studiul lor stimulând această clasificare.
Ce apare nou odată cu dezvoltarea paradoxismului ? Nu numai o abordare nouă dar şi identificarea unor noi tipuri de paradoxuri, de data aceasta paradoxuri generate fără voia noastră de către dualismul existent nu numai ȋn viaţa noastră materială dar şi ȋn ȋntreg universul. Nu mai este un secret pentru nimeni că noţiunile opuse : bine-rău, ȋnalt- scund, sus-jos, mare-mic, bogat- sărac, yin-yang, minus-plus, nu pot exista separat. Tocmai aceste opoziţii naturale, obiective şi indestructibile generează ȋn viaţa noastră culturală, socială, profesională, ştiinţifică, o serie de paradoxuri ce trebuie cunoscute şi folosite ȋn beneficiul umanităţii. Sunt importante , deoarece ele dau şi un altfel de textură psihologică creaţiei indiferent că aceasta este din domeniul artelor sau al ştiinţelor. Ȋşi are aplicabilitate şi ȋn viaţa economică, socială , politică şi religioasă a omenirii.
Dacă purcedem ȋntr-o mică incursiune chiar ȋn cartea de căpătâi a omenirii, Biblia, observăm evidenţierea acestor polarităţi chiar din primele pagini, ȋn Vechiul testament şi anume ȋn cap.1 din „Ȋntâia carte a lui Moise”.
„1. La ȋnceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”
Este prima construcţie divină polarizată : cer- pământ. Fiind ȋntuneric, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină! Şi a fost lumină” – este a doua construcţie divină polarizată şi asta din ziua ȋntâi a creaţiei. A separat apoi uscatul de ape, aceasta fiind altă polaritate. Textul biblic descrie ȋn continuare crearea vegetaţiei şi animalelor, toate aceste forme existând printr-o nouă polaritate: bărbătesc – femeiesc. Apariţia omului pe pământ cunoaşte aceeaşi polaritate.
Aceste date, alături de toate datele ştiinţifice, ne confirmă caracterul universal al acestei polarităţi, a acestei matrice dacă putem spune aşa, a existenţei universale.
Ȋn viaţa de toate zilele, ȋn ştiinţe, ȋn cultură , ȋn tot ce ne ȋnconjură, găsim aceste polarizări care pot genera manifestarea unor paradoxuri.
Matematica, prin axa numerelor reale pozitive şi negative, prin plus infinit şi minus infinit, prin numerele supraunitare şi subunitare, prin operaţii numerice opuse, ce ȋşi are ȋntreaga construcţie logică legată de aceste polarităţi, trebuia să fie ştiinţa care identifică, explică şi cataloghează ȋntregul mecanism al polarizărilor şi al apariţiei unor paradoxuri ca rezultat al acestor manifestări.
Faptul că omul care a identificat acest lucru se numeşte Florentin Smarandache poate fi rezultatul destinului sau hazardului, rezultatul studiului cifrelor şi literelor, rezultatul relaţiei cauză –efect, sau pur şi simplu efectul studiului acestor polarităţi, dar cu siguranţă este rezultatul multor ani de studiu, de căutări, de perfecţionare, de renunţări la unele plăceri personale, pentru a da omenirii teoria şi şcoala de folosire excesivă a paradoxurilor ȋn creaţie. De fapt, această teorie ȋnchide cercul vicios al existenţei noastre, ȋnchide dualismul clasic – modern, real – imaginar, adevăr –fals, corect –incorect, etc.
Analizând această polaritate a construcţiei universale, ȋn care cele două polarităţi coexistă ȋntr-o structură unitară, indestructibilă, am pătruns de fapt ȋn domeniul legilor universale , unde legea echilibrului sau legea polarităţii spune că totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, polii opuşi au natură identică ȋnsă de grade diferite.
Ȋn aceste condiţii, teoria paradoxistă şi paradoxul ȋn general, au un pronunţat caracter universal.
Un ultim punct ce ar trebui atins aici, ar fi să răspundem la ȋntrebarea : la ce ne foloseşe această cunoaştere ? Această teorie a paradoxului.
Un răspuns la această ȋntrebare ni-l dă un alt matematician român Solomon Marcus, membru al Academiei Române, care ȋn 1986 scria: „Paradoxul face parte din realitate, să ȋncercăm să-l controlăm, pentru a nu fi manipulaţi noi de el.” Tot el recomandă evitarea paradoxurilor când sunt dăunătoare, ȋnsă ele pot fi folosite, când sunt avantajoase.
Iată că, studiul acestor paradoxuri nu este sterp,fără rost şi fără direcţie. Din contră, acest studiu şi ȋn general toată teoria privind paradoxurile, induce o ţintă clară, cu direcţie precisă şi secvenţial impune o transformare continuă : a conflictului ȋn pace, a bolii ȋn sănătate, a sărăciei ȋn bogăţie, a răutăţii ȋn altruism, a fricii ȋn ȋncredere, a laşităţii ȋn curaj, etc.
Bogăţia de conţinut şi forme, face ca ȋntreaga teorie să-şi găsească o aplicabilitate ȋn toate sferele culturale, sociale, ştiinţifice, politice, religioase, etc. De aceea este imperios necesar să ieşim din amalgamul existent pe piaţă de foarte mulţi ani, unde paradoxurile expuse sunt amestecate fără a ţine cont de domeniul de aplicare, ȋn acest fel ele părând mai degrabă un mijloc de distracţie sau de exerciţiu al minţii.
Fiindcă a venit vorba despre instrumentul literar „paradox” , trebuie spus că actul de creaţie artistică , capătă contururi nebănuite, care realizează de multe ori un contact spiritual ȋntre operă şi consumatorul de artă, mult ȋnaintea analizei respectivei opere prin investigare vizuală sau auditivă. „Am ȋnţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul” spunea poetul nostru Mihai Eminescu. Folosind ȋn mod magistral paradoxul ȋn acest text, Mihai Eminescu imprimă ȋn subconştientul cititorului o imagine mult mai complexă decât pare textul să arate la prima citire. Fără să vrei, te trezeşti conectat la un mecanism mental ce ȋţi vizualizează exemple din viaţa ta şi a celor apropiaţi, care se ȋncadrează ȋn această matrice, imagini, comparaţii şi selectări ale unui vast bagaj informaţional.
În încheiere, doresc să supun atenţiei cititorului, spre reflecţie şi aplicabilitate practică, următorul text al lui Confucius. „Fără energie nu poţi merge mai departe; fără efort nu poţi avea nici un merit ; fără sinceritate nu durează nimic ; fără loialitate nu poţi avea afecţiunea; fără politeţe nu poţi fi respectat. Pentru că politeţea rafinează spiritul, după cum muzica rafinează interiorul.”
Andrușa R. Vătuiu / UZPR Mehedinți
Foto: pixabay.com