Însemnări ale lui Brâncuși care trimit la Eminescu: „Acei luceferi nemuritori și reci”

1. Dintre Scrierile lui Brâncuşi (I), atât cele în limba română, cât şi cele în limba franceză, unele cu­prind schiţe autobiografice (înseilate pe câteva rânduri, scrise în pripă), altele aforisme, cugetări despre viaţă, chiar „încercări literare” şi „diverse” (un fel de „exer­ciţii &moloz, addenda &corrigenda”, ca să folosim denumirile lui Perpessicius în cazul valorificării operei eminesciene – Opere,V, 1958).

Vomc omenta în cele ce urmează câteva din aceste fulgurante însemnări, făcute fie în spiritul nostalgic și doloric al poeziei folclorice, fie în acela al litaniilor invocându-se grația divină, – toate exprimând momente delicate din viața artistului, când gândurile la condiția omului pe pământ, la dezrădăcinarea sa prin lume ori chiar la icoana propriei mame îl copleșesc. Din astfel de stări izvorăsc versuri și reflecții amare, pline de mâhnire și de dor nostalgic al celui aflat departe, peste țări, și căruia destinul i-a hărăzit să nu rămână ca ai lui : „om dinsat”, cu „masă de cinat/ și pat moale de culcat.” E o permanentă suferință lăuntrică, asumată și trăită cu demnitate în ideea desăvârșirii și consacrării sale, o suferință care, crescând mereu în sine, îi dezmărgineștenecunoscutul și înțelesurile lumii, una desigur „dureros de dulce” consemnată copleșitor astfel : „Of! Durere! Unde să te mai ascund – că nu mai eu să te ştiu tu te măreşti şi mai frumoasă eşti în fie care zi…”

Vom reda câteva din aceste „gânduri” spontane, rămase doar în stadiul exercitar de „atelier literar”,din lucrarea Brâncuşi inedit (2004) – al doilea de valorificare arhivistică, după volumul selectiv La Dation Brancusi, dessins et archives (2003), ambele apărute sub îngrijirea Doïnei Lemny şi Cristian-Robert Velescu, adunate în capitolul  I. : Scrierile lui Brâncuşi, în limba română şi în lim­ba franceză(pp. 27‑101).

2.Iată, dintr‑o scurtă caracterizare autobiografică, o definire exactă a propriului spirit: „C. Brâncuşi a dus dorul ca sentiment de întinsă propensiune spre infinit până la ultima formă interpretabilă, «pasărea măiastră» este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor, în care residuurile pământeşti s‑au desbrăcat de ima­ginea suplă a sborului suprem” (mss., p. 43, însemnare ce pare preluată din comentatorii operelor sale!).

Într‑un aforism, scris pe ambele pagini ale unei foi de caiet filigranat, Brâncuşi ne asigură că „simpli­citatea” nu e un „scopîn artă”, ci însăşi „complexitatea rezolvată”, înţeleasă în măsura în care „ne apropiem de sensul real al lucrurilor”.

Dintre „cugetările despre viaţă”, întâlnite instanta­neu şi devălmaş pe foi disparate, revine ca un laitmotiv al suferinţei şi amărăciunii următorul distih, în consa­cratul ritm trohaic de opt silabe:

„Amărât cânt este omul

Nu[-]l mai sprijine nici Domnul.”(sic!)

„Cugetarea”, impropriu reprodusă de editor sub acest generic, este, de fapt, una din „încercările literare” brâncuşiene, căci o regăsim, sub această categorisire, şi la paginile 49 şi 50.

Între însemnările manuscrise întâlnim o „rugă­ciu­ne” tulburătoare, în genul psalmilor biblici sau al texte­lor patristice de mai târziu, pe care editoarea o numeşte „lamentaţie”. Iat‑o:

„Doamne ce pe pământ te‑ai coborât

şi lumea ai luminat

îndreaptă lumina ta spre mine

şi fă‑mă pe mine să urmez

calea cea adevărată.

Că pe calea adevărului mergând

toate vicleniile

moşului tău vei învinge

şi spre tine ridicându‑mă,

cu mine voi aduce ţie toată ceaţa rătăcirilor

şi îngeri cerurilor

te vor slăvi pe tine,

Mântuitorule.”

Ne‑am permis să administrăm ortografia cuvenită, de care artistul nu prea ţinea seama,şi să ritmăm textul, întru perceperea solemnităţii acestui tip de discurs.

Cuvinte ca „dor”, „durere”, „mersul” lumii şi, de­si­gur, meditaţia despre„soarta amar㔺i urgisită revin ca laitmotive ale suferinţei dezrădăcinatului în aceste fulguraţii reflexive. Se reţine, de asemenea, şi „do­rul” după satul natal, în trăirea profundă a acelui sentiment al „dezrădăcinării” trăit şi cântat de poeţii sămănătorişti din epocă (gen Iosif şi Goga):

„Cine satu‑ş părăseşte

Binele nul mai găseşte

Cine satul nu-ş mai vede

nu e om şi nici lemn verde/

e putregai uscat

ca în lături aruncat.”(p. 47).

Sau:

„Fire[-]ai dor blestemat

În ce locuri mai mânat!

De ce acas nu m[-]ai lăsat?

Se fiu şi om din sat

Se am masă de cinat

Şi pat moale de culcat.” (p. 46).

Sau acest „poem”, datat „Bucureşti 1903 Apri­lie” (cu gândul, desigur, la frumoasa luncă a Bistriţei na­ta­le, prin care îşi purtase paşii în copilărie), ‑ dovadă că a­ceste „încercări literare”–  cum le denumeşte, clasi­fi­cân­­­du‑le, Doina Lemny ‑ datează de zeci de ani, păstrân­du‑şi tonul îndurerat până la senectute, ca o constantă a unuisuflet împovărat de durere („povara’mi de dureri”):

„Acolo’m pare că-i mai bine,

Decât orişi unde’nlume.

Acolo’m pare că găsesc

Tot ce cugetul îmi spune.

Acolo’n dumbrava verde,

Lângă termur şi boschet,

Unde nimeni nu mă vede,

Când de zefire mă’mbăt.

Acolo adormit în adieri,

Uit’o clipă glota tătă

Şi povara’mi de dureri”

Sunt şi câteva gânduri adresate „Maicii” sale iubite de cel care între străini se săturase de „atâta răutate”: „Dragă Maică. De la o vreme me[-]a venit ear dor de du­că. (Mi[-]ar luat) şi m[-]a cuprins aşa de mult că nici nu me[-]a dat răgaz să te văd. Mi se urăsc cu atâta răutate (la noi în ţară)”, p. 46.Ca şi : „O mamă cu părul nălbit ca floarea crinului spre mormânt tu mergi şi eu tot aşa mai târziu ba puate tot o dată; alţi încă; şi pe acelaşi drum; să pier de gloata touată…” (p. 53).

Între toate, ne‑au reţinut atenţia câteva însemnări care trimit direct la „amarul” eminescian. Iată‑l pe ar­tist încercat de acel sentiment al suferinţei „dureros de dulce”, trăit cu sophianică demnitate, din celebra Odă în metru antic, sau de acel „dor” de moarte din Ru­gă­ciunea unui dac:

„Of! Durere! Unde să te mai ascund – că nu mai eu să te ştiu tu te măreşti şi mai frumoasă eşti în fiecare zi – Si eu tot micşi gârbovit stau Cum să fac, să rămâi tot demn de tine – de o fi în vreo zi să slăbesc mai rău de cum sunt, să nu‑ţi fie milă de mine şi să mă laşi singurşi de vez cum va că vroi să strig ajutor să mă sugrumi de grabă”(„lamentaţii” notate pe o pagină de carnet).

3. Foarte interesante aceste fragmente dintr‑o scrisoare adresată unei persoanene identificate („Iubite Tomo!”), în care atât referinţa la Luceafărul eminescian cât şi imaginea omenirii („microscopice popoare”), ca „muşti de‑o zi pe‑o lume mică ce se măsură cu cotul” (Scrisoarea I), puţin nuanţată, constituie aluzii directe, dovedind o cunoaştere bună a poetului naţional, al cărui volum de poezii știm că se afla în biblioteca sculptorului:

„Şi‑apoi nouă ni să pare greu drumul fiind ca nu ştim să mergem noi, ori ne porobotim ca proşti, să[-]l isprăvim deodată ori stăm în marginea lui şi ne plângem ca nişte copii ndărătnici căutând tot felul de motive ca să ne ascundem slăbiciunea şi nesiguranţa în noi.”

„Sunt rari cei convinşi şi ştiu să‑şi măsoare pasul – «Acei luceferi nemuritori şi reci» ce să duc departe lăsând brazde‑n urma lor – noi (parcă am fi nişte) sun­tem tocmai ca musculiţele ce se precipită spre globuri luminoase […] Ş’acei luceferi „nemuritorişi reci” merg încet, (pe) drumul mare în urma lor lasă. Noi cu apu­că­turi de desmetici înloc de cre[ie]ri în cap cupa[i]e bâzâim ca nişte muşte, ai observat tu musculiţele celea (din ju­ru lgloburilor electrice) ce dau busna spre lumină, şi atingând[-o] să frig şi pert[,] aşa suntem noi ne năpădim ca orbii spre lumină şi ne spargem capul înainte de a[-]l pune la treabă…” (p. 54).

Să reţinem că, într‑o „însemnare…literară”, Brâncuşi evocă becul de gaz din faţa atelierului său: „devant ma fenetre il y a un beque de gaue que le soir un mouche (petittes mouches) vient se heurter contre le ver pour atteindre la lumiere pauvre petittes mouches! Quelle efort pour casser le ver…” (p. 92).

4. Şi secţiunea Scrieri în limba franceză con­ţine unele încercări de schiţe biografice, din care re­ţinem, expressis verbis, câteva aprecieri proprii (în aceeaşi ortografiere proprie), precum:

„Brancusi c’est un bon bougre il ne travaille pas par se venter ou epater qui quonque il travail pour une nécessité a lui propre…Il n’est pas un professionnel qui cherche a tirer partie de ce qu’il fait, qui cache la cuisine de son travail et qui pose en maître (…), l’atmosfer qui se degage de tous les traveaux en cour vous metre dans une etat de bien enconu et nous et emu comme devant l’amour pur…” (p. 56). Propoziţiile sunt un fel de „conspect” după o schiţă biografică alcătuită de Marcel Mihalovici (a se vedea paginile 452‑453, din secţiunea Eseuri inedite despre Brâncuşi).

Convins că„le chamin que j’ai pri a été loin et dure” (p. 57), Brâncuşi afirmă că „L’art moderne c’est de marcher sur ses propres jambes” (p. 67). Căci „Pour faire d’art libre et universelle il faut être Dieu pour créer, Roi pour comander et esclave pour executer.” (p. 66).

Se cunoaşte aprecierea lui Brâncuşi asupra artei lui Michelangelo („biftec”), de unde şi observaţia ge­nerică a acestuia asupra artei renascentiste: „La renescence pont culminant de la décadence” (p. 63) şi: „Les imitations en plastiqusonts de cadavres.” (p. 62). Căci „les arts n’ont jamais existe par elles mêmes, elles ont été toujor été lapanage des religion et leur degret de beauté est en raport direct avec la pureté religieuse” (p. 64) – idee reluată şi în cugetările de la paginile 66‑67.

Procedeul tăieturii directe, asumat şi înnoitor, este definit în mod explicit: „La taille directe, c’est le vrai chemin vers la sculpture mais aussi le plus mauvais pour ceux qui ne savent pas marcher.”

De asemenea, „le poli” (lustruirea), care „n’est pas obligatoire”, ci doar „une nécessite que demandent des formes relativement absolues de certaines matieres.”

Cât priveşte simplicitatea, aceasta nu este un scop în artă – „la simpliciteé c’est la complecxité résolue” (p. 60): „Il y a deux simplicité: une est seure de l’ig­norance et l’autre de l’enteligence la seure de l’en­te­ligence, c’est la complecsitéelle même.” (p. 63) Sau mai explicit: „La simplicité n’est pas un but dans l’art mai on arivemalgre soi à la simplicité en s’aprocher du vrai sens des choses…” (p. 70).

Căci „l’art fait maître les idée, elle n’est pas leurs representant” (p. 66).

Abundă, în acest moloz arhivistic, consideraţiile despre artă, în general, memorabile fiind consideraţiile privind propria‑i operă. Astfel, într‑o schiţă autobio­gra­fică, Brâncuşi afirmă că „son atelier c’est le premier laboratoir de beau en soi” şi că „les choses de Brâncuşi ont poussé comme des choses dans un jardin”. Iată o minunată definire a Coloanei fără sfârşit: „La Colone sans fin c’est comme un chanchonéternele qui nous amene dans l’enfini au de la de toute douleur et joie factice.”(p. 58).

Într‑o altă cugetare, sculptorul ne încredinţează că „Le Beaux c’est l’armonie des diferants choses con­traires” (p. 65), fiindcă „quand on est dans la sfère du beaux on n’a pas besoin d’explication” (p. 65).

Altundeva, maestrul gândeşte că„l’art c’est une necessité divine (elle n’as rien a faire avec les envies profans)”, p. 66.

Câteva reflecţii privesc fenomenul Dada (cu ai cărui reprezentanţi artistul a avut relaţii cordiale, chiar amicale), de la formulări negative de felul „les manifestations dada ne sont que des afiches”, la „Dieu Dada vous aport la clef du Paradis”. Dar Brâncuşi ştia, desigur, că„les théories sont des echantions sans va­leur” şi că „ce n’est que l’action qui compte” (p. 73).

Alte scurte texte sunt cugetări despre viaţăşi lume, lansând chiar unele aprecieri mai generale asupra spiritului cultural al vremii sale. Astfel, undeva artistul scrie în cerneala lui Nietzsche: „le bon Dieu est mort. C’est Pour quoi que le mond est en derive” (p. 78). Peacest fond vizionarsepulcral de fin de siècle, artistul se surprinde în formulări de tipul: „Je suis le Dieu qui se suicid, le roi qui chie sur sa courone, l’esclave qui cherche un maître” (p. 89).

Artistul meditează, bunăoară, la spiritul luxuriant euro­pean, dar şi la cel pragmatic american, pe care le cu­nos­cuse destul de bine, la sursă: „L’Europe a comence par le luxe, l’Amérique par la nécesité (…), l’Amérique c’est le pais de contes de fées, leur fée c’est l’argent” (p. 99).

5. Aceste însemnări, reflecţii, istorioare (uneori licenţioase, precum cele de la paginile 49 şi 50) sunt, uneori, însoţite de mici desene, ce reprezintă linii, cercuri, pătrate, în combinări diferite, sau de triunghiuri şi cercuri concentrice însoţite de adnotări, ca „piramida fatală”, desen încercat prin anii ’30. Este, notează Doina Lemny, „un limbaj ezoteric întemeiat pe litere, cifre şi simboluri (geometrice, n.n.)” , ca portretul abstract al lui James Joyce din 1929.

Deşi mai dificile de reprodus, aceste desene tre­bu­iau să‑şi găsească locul în cadrul textelor respective (vezi, spre exemplu, textul de la p. 51), ceea ce la o viitoare ediţie va trebui să fie făcut (măcar prin facsi­mi­lare, aşa cum se procedează cu unele însemnări şi gânduri brâncuşiene, ca la pagina 81).

În altă ordine de idei, darea la iveală a acestor „texte” vine să corecteze şi să probeze unele „ziceri brâncuşiene” (începând cu publicarea în engleză a „Cugetărilor”, în 1926, în catalogul expoziţiei personale de la Brummer Galery), între care lucrarea cea mai a­men­dată de Doina Lemny rămâne cea alcătuită de Constantin Zărnescu (Aforismele şi textele lui Brâncuşi, 1980), cuprinzând 254 de texte, grupate tematic.

Culegerea, reeditată, la vremea aceea, de două ori (la „Zalmoxis”, Fapta transilvană, Timişoara, 1994 şi la Cartimpex, Cluj, 1998) ar cuprinde texte „lipsite încă de girul autenticităţii”, fiind indirecte, adică „notate de oameni care l‑au cunoscut nemijlocit”…

„Ceea ce le face suspecte – scrie Doina Lemny – este tocmai faptul că sunt scrise sau retranscrise într‑o limbă foarte îngrijită, care poartă mai degrabă pecetea stilistică a istoricului de artă decât pe aceea a artistului căruia nu‑i displăcea să abordeze în comportamentul său un anume registru histrionic, atunci când îşi primea vizitatorii veniţi să‑l vadă în intimitatea atelierului.” (p. 34).

Ediţia Zărnescu a „aforismelor” şi „textelor” brân­cu­şiene, scrie cercetătoarea, „se raportează însă la diverşi autori ca la nişte izvoare sigure care transcriu direct cuvintele sculptorului. Ori aceste mărturii de ordin secund, ori chiar citări după citări, ne aduc în imposibilitatea de a discerne între formulările care aparţin în mod indubitabil lui Brâncuşi şi acelea ale autorilor care doar au scris despre sculptor.”

Dacă o credibilitate maximă se cuvine acordată doar unor exegeţi precum Vasile Georgescu Paleolog, Carola Giedion‑Welcker ori David Lewis, confidenţi ai sculptorului, nu de acelaşi grad de fidelitate expresivă s‑ar bucura scrierile unor memorialişti (precum Petre Pandrea sau misteriosul M.M., identificat de C. Zărnescu în persoana designerului şi teoreticianului Michael Middleton!), cu atât mai puţin romancierul Peter Neagoe, autorul romanţatei scrieri Sfântul din Montparnasse (1965).

„Abia după publicarea arhivelor provenind din moştenirea lui Brâncuşi de la Muzeul naţional de artă mo­dernă din Paris (v. şi: Marielle Tabartşi Doina Lemny, L’Atelier Brancusi. La Collection, Paris, Editions du Centre Georges Pompidou, 1997) ne‑am putut da seama – precizează Doina Lemny – de flagranta inexactitate a scrierilor atribuite sculptorului” (p. 36).

Abia acum, odată cu cercetarea şi publicarea „ar­hivei Brâncuşi”, autenticitatea acestor scrieri va fi defi­ni­tiv confirmată sau infirmată.

Textele acestea în franceză şi română, în redactarea lor aşa‑zis „anticalofilă”, sunt mărturia unui scriitor situându‑se „la hotarul dintre cele două limbi, franţu­zind adesea cuvinte româneşti cu o rădăcină latină comună.”

Nestăpânind bine, în scris, nici limba maternă (sau, poate, uitând‑o, cu timpul!), nici limba de adopţie, Brân­cuşi nu avea prejudecata scrisului corect, îngrijit, căci, dincolo de lipsa de ortografiere corectă sau de sintaxa uneori eludată, atistul era preocupat să exprime gândul în esenţa lui, cugetarea şi aforismul în schiţarea şi rezu­marea idealităţii şi esenţializării lor. În acest sens, textele sunt inteligibile, transparente şi de o naturaleţe aparte, sugerând statura oraculară şi misterioasă a unui artist autentic şi a unui spirit originar, de sophianică senectute.

Zenovie Cârlugea