Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu se află şi judeţul Vâlcea, pe care l-am descoperit cu încântare în timpul unor acţiuni culturale la care am participat, în timpul unor circuite făcute în ţară sau al concediilor petrecute în staţiunile Căciulata şi Olăneşti.
De fiecare dată m-a încântat cu peisajul lui diversificat, plin de viaţă şi curat, oamenii blânzi, calmi, harnici şi primitori, mânăstirile presărate pe tot cuprinsul lui, ctitorii ale marilor voievozi, unde rugăciunile şi cântecele dedicate Domnului se aud neîncetat şi unde mi-a plăcut adeseori să spun că l-am descoperit pe Dumnezeu.
Am participat la târguri şi sărbători şi am avut ocazia să îi cunosc tradiţiile, frumuseţea costumelor şi cântecului popular, a meşteşugurilor şi să iau lecţii de olărit.
M-am bucurat de apele lui tămăduitoare, de aerul sărat şi de amenajarea modernă a salinei de la Ocnele Mari, de grădinile lui pe care în luna aprilie mereu le găseam în floare.
Eram convinsă că staţiunea mea preferată este Căciulata, care îmi oferea perspectiva muntelui şi a apei Oltului, cu deschiderile ei vaste şi cu rezonanţa ei literară şi istorică.
Graţie mânăstirilor din localitate pentru mine timpul petrecut aici era o veşnică sărbătoare.
Vizitasem şi staţiunea Olăneşti şi mi-am petrecut chiar concedii aici, dar eram convinsă că nu îmi place. Mi se părea îngustă, o apă şi o vale între munţi, cu miros de sulf şi păduri de foioase care îţi blocau orice perspectivă.
Fusesem crescută la câmpie, lângă o apă, într-un spaţiu care îmi dădea perspective vizuale. Mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama de ce am preferinţe pentru spaţiile deschise situate, mai ales, pe malurile apelor, Căciulata, Nessebar etc.
Într-un an nu am mers la Olăneşti şi mi-a fost dor cumplit de el.
Vedeam în faţa ochilor abundenţa de muguri din pădurile de foioase, simţurile tânjeau după prospeţimea şi după verdele crud al primăverii, după susurul apei care curgea printre munţi, într-un spaţiu sacru şi binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea izvoare de apă minerală, un loc retras şi discret unde te poţi izola de tot ceea ce înseamnă tumultul vieţii cotidiene, nelinişti, agitaţie, nemulţumiri şi suferinţe.
Am revenit la Olăneşti în luna iunie a anului următor şi am simţit nevoia să îngenunchez în faţa naturii pline de viaţă, de un verde mai maturizat decât cel cu care eram obişnuită în luna aprilie.
Nicicând nu mi s-a părut Olăneştiul mai frumos ca atunci, mai puternic, mai revigorant şi mai senzaţional.
Am privit atent fiecare palmă de pământ, coastele pe care copacii stau înfipţi în mod miraculos, hăţişul de frunze verzi îmi încânta privirea, susurul apei mi s-a părut blând şi relaxant, cascada făcută de stăvilarul de peste apă era mai spumoasă şi mai frumoasă ca oricând. Mirosul de sulf nu mai m-a deranjat, ci l-am privit prin prisma rolului lui terapeutic. Drumul spre izvoare mi s-a părut o binecuvântare.
Din balconul hotelului „Tisa” în care am fost cazaţi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra staţiunii şi a versantului opus al muntelui.
Dintre acoperişurile caselor se înalţă Bisericuţa din Albac, minune arhitecturală, religioasă şi istorică, strămutată din locurile ei de baştină spre a fi salvată de către Ion I.C. Brătianu şi adusă în cele din urmă aici, la Olăneşti, ca liant al legăturii dintre românii de pretutindeni, ca dovadă a nemuririi valorilor culturale româneşti, în ciuda valurilor potrivnice ale istoriei, a faptului că pe acest pământ au trăit şi trăiesc mulţi români patrioţi.
Dacă alteori am privit-o de jos, de la baza ei, acum am avut ocazia să îi văd partea superioară, acoperişul de şindrilă neagră, turla ce părea că se pierde spre cer şi drapelul României care flutură la înălţime, reuşind să învioreze peisajul prin culorile lui şi să trezească un profund sentiment patriotic.
De aici am putut admira în toată splendoarea lor răsăritul şi asfinţitul de soare, cerul senin, pe al cărui albastru s-a profilat câte un nor alburiu, cât şi cerul înnorat din care ploile s-au revărsat abundent.
O plimbare spre Vila „1 Mai” ne-a oferit o imagine paradisiacă, din care ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, lacul cu nuferi, un ochi de apă în pădure, în care, în ciuda dimensiunilor mici, ai impresia că este concentrată o întreagă împărăţie acvatică şi cerească.
Cam trei sferturi din suprafaţa lui este acoperită de frunze mari şi verzi de nufăr, din care se înalţă flori galbene sau albe, creând un adevărat covor vegetal fascinant şi uimitor, pe care simţi nevoia să îl mângâi cu privirea şi să îl imortalizezi pe pelicula aparatului de fotografiat din cât mai multe perspective.
Câteva raţe sălbatice ne-au încântat prin coloritul lor, prin gesturile gingaşe cu care se scufundau, prin zeloşenia cu care îşi căutau hrana sau se odihneau pe un trunchi de copac de pe malul apei.
Un pescar îşi încerca norocul sau îşi petrecea pur şi simplu timpul pescuind printre tufe de plante acvatice, bucuros că Dumnezeu i-a adus delta aici în inima pădurii.
Astfel, un colţişor de lac, de o limpezime incredibilă, ne-a oferit o imagine de o claritate aproape nepământească a unui colţ de cer albastru presărat de un nor alb, care îţi captiva privirea însenind-o.
Era o reflectare atât de clară şi atât de profundă, încât aveai impresia că infinitul bolţii cereşti se pierdea în adâncurile infinite ale pământului şi ale apei, dându-le frumuseţe, claritate şi profunzime, că Pământul este suspendat între limpezimea albastră a două bolţi cereşti ce se înscriu pe axa verticală a Lumii.
Stând pe bancă pe marginea lacului, simţeai că te cufunzi în liniştea unei biserici în care elemente acvatice, vegetale, minerale şi cereşti se armonizau într-un tot dătător de blândeţe, relaxare, meditaţie şi visare.
Ne-am continuat drumul spre vilă în faţa căreia se află un platou de iarbă verde înconjurat din trei părţi de arbori.
Ne-a rămas încă vie în faţa ochilor diversitatea cromatică a parcului de acum câţiva ani, când în faţa vilei încă mai creşteau flori cultivate de mâna omului, iarba era acoperită de un covor de flori galbene de păpădie, copacii şi arbuştii erau înfloriţi.
Pe lângă verdele argintiu al brazilor, verdele crud al ierbii şi al foioaselor, galbenul florilor de păpădie şi al câtorva arbuşti, ne persistă în minte imaginea unor arbuşti cu frunze şi flori sângerii.
Şi toate acestea se înscriu în marea sărbătoare umană şi a naturii care în judeţul Vâlcea şi la Olăneşti ca parte integrantă a lui, nu se termină niciodată şi care te urmăreşte indiferent în orice loc te-ai afla.
Elena TRIFAN / UZPR