Se vorbeşte tot mai insistent că ne paşte o mare criză alimentară. De la părinţi am auzit că înainte de război România era grânarul Europei. Agronomii spun şi acum că dacă am face agricultură ca la carte, am putea asigura hrana pentru jumătate din bătrânul nostru continent. Ce fel de agricultură se face, vedem la raft, iar ce politică economică ducem, simţim la reducerea coşului zilnic şi la uşurarea buzunarului nostru. Pământul – atât cât ne-a mai rămas, e al nostru şi truda e tot a noastră, dar câştigul e al străinilor. Întâlnim paradoxuri care nu mai surprind pe nimeni. Kilogramul de pâine făcută cu grâu modificat genetic din Bărăgan se vinde în brutării mai scump decât kilogramul de portocale aduse din America de Sud. Din orăşelele de la poalele munţilor aflăm că, atunci când nu găsesc pradă vie, falnicii noştri urşi carpatini răstoarnă ghena de gunoi în căutarea resturilor de pâine. După statisticile oficiale românii aruncă zilnic cantităţi impresionante de resturi de mâncare, printre care şi pâinea. Fac asta concitadinii noştri cu rădăcinile rurale pierdute în timp, pentru că cei care au făcut bătături în palmă de la seceră sau de la coasă, n-au uitat câtă trudă încorporează lingoul rumenit, care încă mai păstrează aroma îmbietoare a lanului unduind sub pala vântului de iunie. Şi ştiu de la buni şi străbuni câte victime a făcut în trecut lipsa hranei de bază a neamului nostru. Oare nu asta cerem noi Tatălui nostru Ceresc în rugăciunea rostită dimineaţa: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi? Şi ţăranii nu ridică privirea spre cer, în aşteptarea picăturilor aducătoare de belşug pe masă?
Cuvântul înfricoşător secetă este astăzi tot mai rar întâlnit în vorbirea
noastră şi, dacă ar fi fost după cei care stau la bloc, ar fi devenit demult arhaism. Generaţia născută în preajma războiului are însă amintiri triste despre marea secetă din anii 1945-1946 şi despre foametea ce i-a urmat. Economia noastră era secătuită de distrugerile marii conflagraţii ce tocmai se încheiase. Agricultura era la pământ: vlăstarele cele mai viguroase ale trunchiului rural îşi dormeau somnul de veci la Stalingrad şi la Cotul Donului sau căzuseră prizonieri şi scoteau cărbuni în minele din Donbass; vitele de muncă fuseseră rechiziţionate pentru front, iar cele rămase, au fost luate de ocupanţi; marile moşii fuseseră împărţite ţăranilor, care nu aveau cu ce să le lucreze şi nici ce să semene în pământ.
Anul 1945 fusese un an secetos. Recolta nu a ajuns pentru hrana populaţiei decât până în iarnă. La oraşe alimentele s-au cartelat, sătenii au folosit tot ce aveau prin hambare, poduri şi cămări, au dat de fundul sacului. Au apărut speculanţii care cutreierau ţara în lung şi în lat în căutarea ultimelor rezerve de alimente pe care le revindeau apoi la preţuri exorbitante. Primăvara lui ’46 a venit ca o salvare. Speranţă iluzorie, pentru că vara a debutat torid, cu temperaturi ce în luna lui Cuptor vor deveni recorduri absolute – pe 7 iulie au fost 54 grade la umbră şi 61 de grade la soare, pârjolind tot ce era verde. Au ars imaşurile, au secat râurile şi au murit vitele. Situaţia a ajuns disperată şi americanii, în marea lor mărinimie, au trimis ajutoare: câte o cutie de carton în care erau trei batoane de ciocolată, două săpunuri, două cutii de conserve şi tot atâtea pachete de ţigări ! Satului nostru, format dintr-o sută cincizeci de fumuri, i-au revenit două care de cutii. Atunci am mâncat şi eu pentru prima oară ciocolată, iar moş’ Gheorghe, care avea casa gard în gard cu noi, a fumat Kent. Om descurcăreţ, vecinul nostru se aşeza temeinic pe marginea şanţului, rupea ţigara americănească în două şi amesteca tutunul de la o jumătate cu mahorca din punga lui; cu hârtia de la manifestele sovietice aruncate puzderie din avion deasupra satului, îşi făcea o ţâgarî groasă ca un trabuc, o aprindea cu amânarul, cremenea şi iasca şi apoi pufăia ca americani’. Iar când avea şi spectatori, era si mai fericit. Tot atunci am făcut şi eu prima afacere din viaţă: i-am dat două pachete de ţigări pe trei ciocolate. Şi sovieticii ne-au sărit în ajutor; au redus simbolic din datoriile de război şi au trimis mai multe garnituri cu cereale – oare din cele luate de la noi? – care au fost însă repartizate clasei muncitoare de la oraşe. Gest electoral, pentru că urmau alegerile din toamnă. Ţăranii se descurcau cu rezerve numai de ei ştiute.
Marea Foamete s-a arătat în toată hidoşenia ei în iarna anilor 1946/1947. Au trecut de atunci şaptezeci şi patru de ani şi timpul a alinat suferinţele îndurate. Dar noi, care le-am trăit, nu le-am uitat.
Cele mai afectate au fost judeţele din Moldova. Începând cu luna februarie a anului 1947 moldovenii noştri au început să vândă tot ce mai aveau prin bătătură şi, ca să supravieţuiască, au plecat în bejenie, ajungând până în judeţele Argeş, Teleorman sau Gorj. Noua poliţie democrată a încercat să stopeze exodul impus de foamete, iar noua administraţie a dispus să se restricţioneze vânzarea biletelor de călătorie. S-a trecut chiar la confiscarea încărcăturii unor trenuri cu cereale, s-a ajuns la incidente şi jertfe. Totul a fost în zadar, Trenurile Foametei, cum au fost ele supranumite, au continuat să circule. Am trăit toate aceste grozăvii prin ochii unui copil ce abia desluşea alfabetul. În comunele din jur au fost perioade când majoritatea sătenilor mânca numai o dată sau de două ori pe zi. La necaz oamenii din sat, care au trăit împreună grozăviile războiului, s-au ajutat între ei şi, din puţinul pe care îl aveau, dădeau câte ceva şi vecinilor bolnavi sau neputincioşi. Şi un gest care a zguduit comunitatea: un bătrâna a murit de foame, refuzând mămăliga din ciocălăi şi ulcica din lapte îndoit cu apă ca să-i ajungă fiicei sale pentru a-şi alăpta pruncul. Am trecut cu bine şi această încercare, dar nu am uitat niciodată povaţa părintească: Fiule, pâinea-i sfântă. Ea este trupul Domnului, din ea se face anafura. Vezi cât muncim noi pentru ca boabele de grâu pe care le punem primăvara în pământ să ajungă toamna pâinea rumenită pe masă?
M-am făcut băiat mare, m-am şcolit, am ieşit în lume şi am aflat că, pentru pământul care ne dă pâinea noastră cea de toate zilele, s-au răsculat ţăranii în ’907, s-au jertfit bunicii în Războiul de Independenţă şi taţii noştri în cele două conflagraţii mondiale. Acest pământ a fost udat cu sudoarea părinţilor noştri ce-l munceau în Întovărăşire pentru a da cote şi impozite şi în Colectivă, pentru a face zile-muncă.
Dar cel mai dureros este că avutul nostru strămoşesc a devenit acum marfă de vânzare. Şi nu-l mai vor puţinii ţărani rătăciţi prin satele abandonate, ci îl cumpără la preţ de nimic străinii.
Să nu uităm cuvintele înţelepte din bătrâni: Casa părintească nu se vinde. Şi nici pământul…
Mihai Maxim / UZPR