Se cutremură Internetul de o nouă dispută între unguri și români. Dacă până acum luptele se duceau pentru avantaje materiale: averi, moșteniri, păduri, recuperări – după un in integrum dubios legiferat de chiar români – acum bătălia se duce pe morți. Și nu orice morți: pe înșiși eroii căzuți în primul război mondial. Și mai exact: pe locul în care își dorm somnul de veci acești eroi. Pe Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului-Dărmănești, județul Bacău. Un cimitir militar, în care dorm, înfrățiți în moarte, peste o mie de ostași români, sârbi, ruși, unguri, austrieci, germani.
După războiul de făurire a României Mari – de fapt, a României firești, a României adevărate – de acest loc sacru se ocupă Asociația Cultul Eroilor din București care, în anii 1926 și 1927, identifică și înhumează încă 793 de eroi inamici. Totodată, sunt amenajate alei, se construiește un gard de protecție. Aceeași atenție, aceeași grijă se acordă tuturor eroilor, indiferent de naționalitate sau de care parte a războiului s-au aflat. Tot de atunci (și până azi – încă!) lăcașul s-a numit/se numește (încă!) Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului.
Toate bune și la locul lor. Dar, iată, veni mica/marea revoluție capitalistă din decembrie 1989 – și ungurii se și grăbiră să maghiarizeze acest sacru loc; întâi prin confiscare, apoi vom vedea cum. În 1994, autoritățile maghiare ale comunei Sânmartin din județul Harghita – care susțin că cimitirul s-ar afla pe teritoriul lor de pe vremea imperiului austro-ungar – încep reabilitarea parcelei eroilor unguri. (Atenție, numai spațiul eroilor unguri!). Și-o duc așa – cioca!-boca! – până prin 2013, fără să le pese de planul de amplasament al cimitirului ori de alte criterii în materie.
În paralel, autoritățile românești ale comunei Dărmănești, beneficiind de avize de la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Culturii și Identității Naționale, Oficiul Județean de Cadastru, pun și ele 50 de cruci pentru eroi români înhumați aici, străjuite de o troiță. Și nu uită să arboreze, la intrarea în incintă, steagurile tuturor statelor care au militari înhumați aici – așa cum, spuneam mai devreme, grija românească s-a manifestat egal pentru toți eroii.
Îndrăzneala aceasta i-a înfuriat atât de mult pe conaționalii noștri de etnie maghiară – mai exact spus, pe reprezentanții lor, UDMR-iștii – încât protestul (ziceți-i pâră) a ajuns direct la primul ministru, prin vocea liderului Kelemen Hunor, solicitându-i nici mai mult, nici mai puțin, decât să oprească „denigrarea memoriei soldaților maghiari”. În spijinul lui, citez de pe Internet: „sare, arțăgos ca întotdeauna, ministrul maghiar de Externe, Peter Szijjato”.
Urmarea? – până acum. Autoritățile centrale românești au început să chițăie ca șoarecii încolțiți de pisică, să se tragă de fund înapoi, să dea vinaunii pe alții, de la Ministerul (in)Culturii și al (dez)Identității Naționale la Inspectoratul Regional în Construcții, Prefec(ă)tură etc. etc. Ce-ar mai urma la… urmare? Distrugerea crucilor și dărâmarea troiței! Poate chiar transformarea cimitirului într-un gulag ce n-a văzut… Siberia! La incompetența, lipsa de caracter și de patriotism a conducătorilor noștri, te poți aștepta la orice.
Nu pot încheia, totuși, această mică și tristă odisee din istoria noastră de azi, fără a mă mai opri puțin la vecinii noștri unguri și reprezentanții lor în România – UDMR-ul. Primăria Sânmartin-Harghita spune că a amplasat, în parcela eroilor unguri, 600 de cruci din lemn, cu numele eroilor maghiari. Unii din cei ce-au urmărit mai atent fenomenul (inscripțiile de pe cruci) susțin (pe Internet, desigur) că unor (mulți? puțini? – rămâne de văzut) eroi români sau neromâni li s-au schimbat numele; un exemplu: soldatul român Gheorghe Cosma. Alți eroi necunoscuți au devenit soldați maghiari necunoscuți. Pe lângă această maghiarizare, vajnicii udemeriști au invadat spațiul eroilor români învelind fiecare cruce într-un giulgiu negru – ca și troița – de sus până jos. Era o jale să-i privești, la televizor, cu câtă dexteritate faceau pe cioclii.
Primăria Sânmartin menționează că în această acțiune a beneficit, pe lângă fonduri proprii, de ajutor financiar de la Ministerul Ungar al Apărării și de la diverse persoane fizice. Nu pun la îndoială spusele autorității locale. Dar țin să subliniez Ministerului Ungar al Apărării, cât și ministrului maghiar de Externe, c-ar fi la fel de bine, mult mai bine, dacă s-ar ocupa mai stăruitor de cimitirile militare internaționale de pe teritoriul propriu, aflate pe locul fostelor lagăre, tot din primul război mondial. De pildă, lagărul de prizonieri de la Ostfyasszonya. Citez din revista „Memoria Oltului și Romanaților” (Anul VII, Nr. 9(79) septembrie 2018) – care, și ea, se bazează pe documente verificate și verificabile: „Aici (la Ostfyasszonya – n. n.) a fost construit unul din cele mai mari lagăre ale Primului Război Mondial. Numele acestuia a fost luat de la gara din apropiere. În barăcile sale… puteau fi internați 50.000 de prizonieri. În patru ani de război (1915-1918) aproximativ 150.000 de prizonieri de diverse naționalități (italieni, ruși, români, sârbi și uraineni) au fost internați în lagăr, iar 10.000 dintre ei nu s-au mai întors acasă. Aceștia au fost înhumați în cimitirul lagărului. Până acum nu se cunoaște numărul total al prizonierilor români înhumați în acest lagăr, însă Arhivele Militare au identificat 4.718 militari români care au murit aici în perioada 1917-1918”.
Să facem o mică socoteală. Din cele 10.000 de prizonieri morți în cei patru ani de război, 4.718 sunt români – morți numai în doi ani de captivitate. Este de la sine înțeles, astfel, la ce tratament de distrugere în masă au fost supuși prizonierii români. Și, ca să înțelegem și „atenția” de care s-au burat acești eroi-martiri (nu numai români, desigur) – citez din același document: „Lagărul a fost localizat prima dată în anul 1931. Uniforme, insigne, numere de identificare au fost descoperite cu prilejul exhumărilor, pe ambele laturi ale drumului principal. O parte a terenului unde a fost amplasat lagărul este acoperită în prezent cu pădure, însă cimitirul prizonierilor amintește de drama celor care au murit în captivitate”.
Așadar, lagăr descoperit (abia) în anul 1931; pe când în celelalte locuri – în special în Alsacia și Lorena-Franța: Hugueneau, Dieuze, Soultzmatt (nu departe de Strasbourgul amăgirii noastre contemporane!) – aceste sanctuare erau inaugurate de vreo zece ani.
Așadar, în propria țară, există câmp larg de inițiativă pentru autoritățile ungare; mai ales că, în cazul de față, „O parte a terenului unde a fost amplasat lagărul este acoperită în prezent cu pădure…”. Pădure clădită pe oseminte de eroi! Să tot cercetezi, dacă îți pasă de ce s-a întâmplat acolo! Dar se pare că autorităților ungare le pasă mai mult de ceea ce se întâmplă în ograda altora; iar dacă „în joc” există și ceva element maghiar, atunci să te ții! Iată o întâmplare specifică, relatată de doctorul în Istorie Alexandru Ghișa, profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai și diplomat cu două misiuni realizate la Ambasada României din Budapesta, în anii 1987-1989 și 2000-2005. Citez din amplul studiu semnat de domnul Alexandru Ghișa, în revista „Periscop” – publicație trimestrială a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe – Anul XI, Nr. 3(43) iulie-septembrie 2018: …„un coleg de la Ambasada României din acea perioadă (1989-1990 – n. n.) dl. col. Ion Todericiu, atașat militar… în februarie 1990 a fost invitat la o școală miitară pentru dezvelirea unui monument dedicat eroilor maghiari care au murit în revoluția română (! – subl. n.) Nu zic mai mult. Dar mai zic totuși că în 2009, la douăzeci de ani de la evenimente, partea maghiară a solicitat amplasarea unui monument la București. Ministerul Apărării ne-a cerut avizul Ministerului de Externe, am ajuns să fac eu nota-raport pentru ministru, în care am spus că e cam mult să amplaseze un astfel de monument la București, tot dedicat eroilor maghiară morți pe teritoriul românesc. N-am mai zis altceva. Monumentul acesta, la care era anunțat ministrul apărării din Ungaria, cu gardă militară ungară, s-a ridicat la București în Cimitirul calvin, care e teritoriu al comunității calvine din București, a maghiarilor reformați… Pentru că nu ne-am dat acordul, ministrul român al Apărării nu a mai participat la dezvelirea monumentului”.
Fără comentarii. Și, totuși, o întrebare: Oare câți unguri – și de unde vor fi venit ei? – au luptat și căzut în marea/mica noastră revoluție capitalistă din decembrie 1989?
Ion Andreiță
articol apărut în Flacăra lui AP