default-logo

Tescani : laboratorul cu aură misterioasă unde ,,Orfeul Moldav” a creat opera Oedip

Tescani, laboratorul” cu aură misterioasă unde, Orfeul Moldav”, G. Enescu, a creat opera Oedip.

Publicul care a asaltat, în seara zilei de 13 martie 1936, impunătoarea şi somptuoasă Operă Garnier din Paris pentru a fi prezent, pe viu, la premiera mondială a operei Oedip, creaţie aparţinând lui George Enescu, nu cred să fi bănuit şi nici măcar să se fi întrebat, chiar după răsunătorul succes, despre locul unde a fost concepută lucrarea lirică ce va deveni, potrivit criticii a timpului, una din, cele mai fertile” expresii muzicale a, gândirii” sufletului uman.
Cum, de altfel, nici publicul bucureştean prezent, mult mai târziu, în data de 22 septembrie 1958, la cea dintâi reprezentaţie a operei în România, ocazie oferită de prima ediţii a Festivalului Internaţional, George Enescu”, nu a părut curios să afle, laboratorul” unde Enescu pusese în, amestec” sufletul său cu epica tragediilor lui Sofocle, Oedip în Colona” şi, Oedip Rege” condensate într-un libret aparţinând lui Edmund Fleg.
Atunci, mai nimeni nu era interesat să ştie unde se realizase această, chimie” de transpunerea muzicală a bogăţiei sufleteşti a miticului personaj, lucrare care, potrivit afirmaţii lui Enescu însuşi, i-a, ocupat gândirea” timp de 25 de ani şi pentru crearea căreia a, lucrat efectiv”, în, suferinţă şi bucurie”, dar, cu toată inima” alţi zece ani. A considerat Oedip, opera vieţii” sale.
Dacă se ştia despre faptul că Enescu cunoştea bine lucrările dramaturgiei antice greceşti, că muzica sa are caracteristici, ritm şi simetrie”, caracteristici întâlnite şi în Oedip, abia la multă vreme de la cele două premiere a fost identificat drept, catalizator” al creaţiei şi o locaţie: Tescani.
Un spaţiu nobil, înconjurat de o anumită aură misterioasă, dar şi un așezământ cultural, care a căpătat această dimensiune încă din vremea întemeietorilor săi, familia Rosetti-Tescanu, întinsă pe opt generaţii, în două secole şi jumătate.
În coasta unui deal situat la marginea nord-vestică a acestei comune băcăuane situate la 37 de km în vestul municipiului Bacău, într-o armonie perfectă cu natura, străjuit de păduri, o livadă de meri şi de apa Tazlăului Sărat, se ridica conacul vechii familii de boieri Rosetti Tescanu. O oază de umanitate şi cultură într-o Moldova patriarhală, a cărui existenţă conduce pe urmele lui George Enescu la vârsta maturităţii creative, odată cu prezenţa sa, mai întâi ca invitat la serile muzicale organizate acolo, iar apoi ca soţ al Mariei, una din cele două fiice ale proprietarului conacului, considerată a fi fost printre cele mai frumoase femei ale vremii.
Edificiul, influenţat arhitectonic de principalele stiluri şi curente curente ale vremii, are o istorie care debutează în anul 1880, când boierul Dumitru Rosetti Tescanu, licenţiant în drept şi filosofie, talentat muzician şi instrumentist în tinereţe, cărturar şi om politic, o personalitate în cultură prin scrierile sale în limba franceză şi în limba română, dintre care volumele „La nuit, l’Aurore et le Jour ou L’Empire, la Dictature et la Nation”, „Etude critique sur la condition de la femme dans l’Inde antique” şi „Biografia lui Vasile Conta”, a ridicat, în mijlocul unui parc dendrologic de aproximativ 4 hectare străbătut de alei pietruite şi încadrat de o grădină de flori şi arbuşti tunşi, clădirea concepută în trei caturi cu un nivel, având o faţadă impunătoare spre este, iar spate un puternic zid de de piatră ce o apără de eventuale deplasări de sol.
Accesul în parc se face străbătând o alee de tei plantaţi odată cu realizarea construcţiei, iar pe latura exterioară de una ducând la, plopii fără soţ” din poezia eminesciană. Se spune că aleea cu plopi a parcului este cea care i-a inspirat lui Enescu finalul apoteotic al capodoperei sale „Oedip”.
Luând în considerare anumite caracteristici ale construcţiei, amplasarea acesteia precum şi gândirea spaţiului înconjurător, conacul familiei Rosetti Tescanu, a fost clasificat de către Vasile Parizescu, preşedintele Asociaţiei Colecţionarilor din România, în categoria „micilor palate”.
Locul a devenit foarte repede de la finalizarea construcţiei conacului, sub patronajul gazdei, punct de întâlnire a artiştilor, dar şi a membrilor mişcării unioniste, care au pus bazele procesului de unificare a României.
Specialiştii în câmpuri energetice susţin că Tescaniul este un loc binecuvântat, puternic încărcat cu energii pozitive, favorabil activităţilor creatoare.
Mişcarea culturală care a gravitat în jurul moşiei de la Tescani a înflorit, însă, la începutul veacului al XX-lea, iar alături de Mihail Jora, rudă a Marucăi şi Alfred Alexandrescu, George Enescu s-a situat între maeştrii seratelor artistice derulate în ambianţa intimă şi creatoare a conacului. Din anul 1909, când a făcut cunoştinţă cu mirajul Tescaniului până la plecarea sa definitivă în străinătate, în 1946, George Enescu s-a inspirat câteva luni pe an din frumuseţea şi parfumul locului, beneficiind de liniştea zonei, de bunătatea şi simţul artistic al locuitorilor. Aici a compus opera Oedip, lucrare care l-a făcut celebru în lumea muzicală mondială şi pe care a dedicat-o la finalizarea sa Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.,
Umbre şi lumini. Memoriile unei domniţe moldave”, un jurnal pe care nu a dorit să-l publice cât a fost în viaţă, până în anul 1968, dar pe care nepoata sa, Oana, ce locuieşte la Paris, a decis să îi accepte editarea, în anul 2000 la insistenţele prof. Univ. Dr Elena Bulai, fost director al Centrului de cultură de la Tescani, se constituie într-un document al unui timp trăit, aflat dincolo de orice informaţie istorică. Personajele reale descrise sunt o mixtură de pasiune fioroasă şi geometrie morală perfectă. Nici pe ea însăşi nu se menajează apărând în episoadele jurnalului superbă, dar şi otrăvitoare, abisală ori impresionabilă, caustică însă şi aristocrată ca o domniţă medievală. În fond, o carte din care aflăm foarte mult din culisele a ceea ce însemna să fii aristocrat în Moldova sfârşitului de secol XIX şi prima jumătate a celui următor. Născută la Tescani, trăind aici momente importante din vaţa sa alături de Enescu, conacul, oamenii ce l-au vizitat ori cei ai locului caracterizaţi, iar evenimentele timpului disecate în jurnal, fără prea multe scrupule, atestând la Maria o foarte ageră priză la realitatea morală a societăţii româneşti a epocii. Rândurile sale oferă, însă, şi o perspectivă neştiută privind viaţa muzicală, ori culturală, în general, a României timpului.
Dar, cea alintată de familie şi cunoscuţi cu numele de Maruca, a trăit mai mult decât a scris. Născută la Tescani, soţia lui Enescu, probabil cea mai frumoasă dintre doamnele aristocraţiei româneşti din prima jumătate a secolului trecut, confidentă a Reginei Maria, se mărita la 19 ani cu Mihail Cantacuzino fiul șefului conservatorilor, nababul” Gheorghe Cantacuzino. Suferă, însă o mare decepție, pentru că îl surprinde în plin adulter cu sora ei, Nellie, dar căsătoria nu se va desface decât odată cu moartea într-un accident al soţului, în 1928.
În 1907, îl cunoaşte pe tânărul de 26 de ani George Enescu de care se îndrăgosteşte. Îi va deveni soţie, însă, mai târziu, în 1939, după ce, între timp, avuse o aventură de demoniacul profesor Nae Ionescu. Va fi iubita lui vreme de cinci ani.
După căsătoria cu Enescu, Maruca nu e amfitrioana, ci mai degrabă muza perfectă. Lumea în care trăia era una de muzicieni. Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Mihail Jora, Alfred Alexandrescu, Yehudi Menuhin, elevul cel mai celebru al lui Enescu, Herbert von Karajan, au fost oaspeţii soţilor conacului familial de la Tescani.
În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat la Tescani şi o serie de lucrări simfonice ori camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fă diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi vioara nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).
Înainte de a părăsi definitiv România după turneul american din 1946 au făcut un ultim popas la Tescani, unde pe 14 iulie a respectivului an Enescu notează şi semnează pe o bucată de hârtie, Ultima dorinţă”, prin care cere să fie înmormântat la Tescani alături de soţia sa Maria.
Autoexilaţi în Franţa, soţii Enescu au decis, însă, în 27 august 1947, să doneze, definitiv şi irevocabil”, conacul şi moşia de 33 de hectare statului român, reprezentat prin Ministerul Artelor, în scopul „înfiinţării unui aşezământ cultural cuprinzând şi case de odihnă “, care „să adăpostească temporar sau periodic artişti şi intelectuali romani sau străini, […] desemnaţi de un comitet consultativ.”.,
Dorinţa mea fierbinte este ca, în acest loc de odihnă, reculegere şi creaţiune, să nu aibă acces la ospitalitatea Aşezământului alte persoane decât cele care au cele mai strânse afinităţi cu arta muzicală, plastică şi intelectualitatea creatoare”, se specifică în actul de donaţie semnat de Maria Cantacuzino.
Gestul soţilor Enescu a salvat locul de la distrugere, dar nu l-au scutit de sinuozităţile specifice timpului, conacul fiind, pe rând, centru de colectare a laptelui, şcoală şi bibliotecă. Chiar dacă pianul la care interpreta Enescu a rămas intact, la fel ca şi vioară, Bernadel” primită de George Enescu drept premiu la terminarea studiilor la Conservatorului din Paris pe 24 iulie 1899, într-o seară din toamnă anului 1948 un, binevoitor” responsabil comunist a decis să ardă la, un foc de tabără”, toate cele mai bine de 12.000 de volume carte valoroasă. Generalul Radu Rosetti menţiona că erau titluri pe care nu le găsea nici la Biblioteca Academiei Române. Pe rafturile din, lemn de Tazlău” ale marii biblioteci se aflau şi cărţile provenite dintr-o donaţie foarte mare făcută lui Dumitru Rosetti de Vasile Conta, pentru că proprietarul conacului de la Tescani îi tradusese, Teoria ondulaţiei universale” în franceză. Pe lângă volume de literatură ori filozofie erau şi cărţi de agronomie, ştiinţe juridice.
„M-am rătăcit în biblioteca Rosetteştilor!”, exclamă edificator George Enescu, uimit de numărul mare şi varietatea cărţilor din bibliotecă.
În anii ’70, autorităţile băcăuane sensibilizate de puternică mişcare culturală iniţiată după reapariţia revistei de cultură, Ateneu”” fondată de George Bacovia, apelând la diverse subterfugii au redat conacului şi parcului înconjurător destinaţia dorită de foştii proprietari, specificată în actul de donaţie.
A fost restaurată, mai întâi, Casa memorială, aflată într-o stare de degradare avansată, aceasta primind destinaţia actuală, specificată, de altfel, în mod explicit în actul de donaţie şi în testamentul lui Enescu. Spaţiul interior a căpătat destinaţiile hotărâte de către Măruca Cantacuzino-Enescu.
Muzeograf era atunci Alexandru Popovici, detaşat de la Muzeul din Bacău să refacă atmosfera enesciană a Tescaniului. A fost ajutat de Romeo Drăghici, cel care în calitate de secretar şi avocat al lui George Enescu lucrase la testamentul acestuia şi la actul de donaţie. Romeo Drăghici a distribuit şi la Tescani, o parte din obiectele ce rămăseseră de compozitor, alte bunuri ale acestuia fiind donate muzeelor Enescu din Bucureşti şi Sinaia.,
Am primit ochelarii, bagheta de dirijor, un baston, chiar şi piese de mobilier original, Louis XV ce au aparţinut maestrului. Şi pianul este al lui, şi vioara. În cea mai mare parte mobilierul original a fost păstrat, de la cel aflat în camera folosită de Enescu, până la piesele din salon, dormitoare, sala de mese, holuri. Am mai găsit în sat câteva lucruri de-ale lui Enescu”, indică Georgeta Popovici, soţia primului curator al Aşezământului de la Tescani.
Cu toate intenţiile bune anunţate, lucrurile nu au mers chiar, unse”. Au existat şi momente tensionate. Era de aşteptat că o asemenea „vila”, amplasată într-un parc de aproape 5 ha să trezească dorinţe ascunse mai-marilor epocii. Într-o sâmbătă a Paştelui, prin anul 1978, când se făcuseră multe la Tescani, dar mai erau încă de făcut lucruri, am primit o vizită lui Ilie Rădulescu, secretar al PCR. Se uita de pe terasa din faţa a aşezământului, unde bate o lumină specială, pe care o înţeleg şi reproduc cel mai bine pictorii, când, deodată, ne-a zis scurt: „Opriţi-vă!». Am intuit că ar fi vrut să facă acolo un loc de recreere pentru alte persoane, nu intelectuali români şi străini, cum prevedea testamentul soţilor Enescu. Atunci, Aurel Ilie Calimandric, om politic comunist, dar care influenţat în bine de oamenii de cultură băcăuani, iniţiase proiectul refacerii aşezământului către destinaţia vizată de donatori, şi-a folosit relaţiile personale, şi după luni de zile de tergiversări şi tertipuri benefice continuării lucrărilor, am primit din nou dispoziţii să ne apucăm de treabă. S-a făcut muzeul, a venit cooperativa, Decorativa” şi a aşezat toate camerele, a pus mochetele, perdelele, s-au instalat vitrinele, am panotat pereţii, iar în 1980 am inaugurat muzeul din Casa memorială denumită iniţial, George Enescu”. Numele Rosetti Tescanu, nume de boieri nu trebuiau incluse”, îmi mărturisea în urmă cu vreo 20 ani custodele Alexandru Popovici.
În cea mai mare parte mobilierul original a fost păstrat, de la cel aflat în camera folosită de Enescu, până la piesele din salon, dormitoare, sala de mese, holuri.
Este puţin straniu să regăseşti, chiar şi acum, în tăcere şi nemişcare, spaţiul unde celebra gazdă îşi primea colaboratorii ori prietenii, admiratori care participau la audiţii muzicale intime, de multe ori la urechea auditoriului ajungând frazele unor piese cântate în premieră absolută de magicianul sunetelor care a fost Enescu.
Aici aveau loc serate muzicale, au fost pregătite primele numere ale revistei Muzica, s-au pus bazele Asociaţiei, Amicii Muzicei”. Din 1937, soţii Enescu au fost, timp de aproape un deceniu, gazde absolute”, până la plecarea lor din ţară.
Sugestia acelor momente transpare şi în prezent, imaginând seri de vis, dintr-o fotografie expusă În marele hol, podit” cu mai multe covoare vechi, la reflexele arzătoare ale căminului şi în lumina dulce a lămpilor se amestecau tremurul lumânărilor de pe un pian Backstein deschis. Doi oameni, unul la pian, altul în picioare având o vioară sub bărbie captează un auditoriu atent. Întreaga atmosferă creată de ambianţa actuală, de la mobilier la exponatele prezentate şi muzica în surdină ce se aude în toate încăperile, umplu ca un vers şi în prezent acest spaţiu şi toate inimile omeneşti care trecându-i pragul vibrează.
Şi suntem magnetizaţi de ceea ce percepe la Tescani nu doar noi românii. O întâmplare semnificativă, la care am fost martor, o atestă. O delegaţie de ziarişti reprezentând canale media cunoscute din Germania se afla în viză prin judeţ cu mai mulţi ani în urmă. Publiciştii văzuseră obiective turistice, economice, stătuseră de vorbă cu autorităţi, dar nimic nu părea a-i, fluidiza” în atitudine. Mă gândeam că aşa sunt nemţii. Am ajuns, însă, şi la Tescani şi… minune. Odată intraţi ce în incinta aşezământului oaspeţii scorţoşi au început să dea semne de vivacitate, întreţinând comunicarea cu prof. Univ. Dr Elena Bulai, cea care la timpul acela era custodele Aşezământului. Mai mult, cel ce părea a fi şeful delegaţiei de jurnalişti, aproape mut pe parcursul şederii în judeţ, zărind pianul din camera în care se făceau audiţii muzicale, întreabă, s-a văzut clar, cu emoţie:, Pe această claviatură ţi-a destăinuit emoţiile muzicale chiar George Enescu?”. La răspunsul afirmativ al gazdei, publicistul ce lucra la, Frakfurter Algemaine Zeitung”, aveam să aflăm ulterior, după ce limbă i s-a, dezlegat” odată cu întâlnirea amintirii marelui compozitor român, spune, minunat”, se aşează pe scaunul din faţa pianului şi atingând clapele instrumentului. Cântă pentru o audienţa surprinsă, chiar şi colegii săi de delegaţie, o sonată de George Enescu. Aveam să revăd de-a lungul anilor emoţii ale oaspeţilor străini atunci când veneau la Tescani, dar o transformare de atitudine şi exteriorizare mai puternică parcă nu am mai întâlnit.
Pe peretele din faţă, în sala mare unde se găsesc ochelarii maestrului, agenda sa de lucru din 1920, cărţi de vizită, facsimile ale unor manuscrise de partituri ori din corespondenţa purtată de George Enescu, este expus şi un tablou realizat de un pictor italian, ce o reprezintă pe Nelly, sora soţiei a lui G.Enescu. O creaţie ce surprinde figura unei femei frumoase, dar a cărei viaţa a fost una plină de evenimente mai romantice, ba chiar gotice., Neliniştile” par a se fi transmis şi după moartea sa în conacul de la Tescani. Se spunea despre respectiva tânără că s-a spânzurat fiindcă nu a fost lăsată să se căsătorească cu un soldat oarecare ce era cazat la conac, după ce, anterior, amanta primului soţ al Mariei, prinţul Mihai, fiul, nababului” Gheorghe Cantacuzino, liderul conservatorilor din perioada interbelică. În fiecare an pe data de 13 octombrie, spun localnicii, stafia fâţei se arată sub diferite întruchipări la cei din conac.
Salonul familiei, în care sute de seri au răsunat acordurile muzicii celeste, se numeşte sala „Oedip” pentru că aici a fost desăvârşită celebră operă enesciană. Manuscrisul original al acestei capodopere se păstrează la Muzeul ” George Enescu” din Bucureşti, dar sunt expuse fotocopii ale acestuia. Camera de zi folosită de Maruca, a cărei mamă, Alice era născută Jora, se numeşte acum sala, Jora”. Încăperea care adăpostea biblioteca este azi panotată cu fotografii şi documente reprezentative pentru viaţa compozitorului.
Casa este înconjurată de un parc secular a cărui, vedetă” este, Ulmul lui Enescu”, un arbore a cărui vârstă trece de 250 de ani, sub care nu de puţine ori, spun martorii, virtuosul român s-a aşezat să cânte pentru ţăranii veniţi să-l venereze.
În imediata apropiere a casei se păstrează intactă, merăria”, locul unde se depozitau fructele pentru iarnă, transformată, după reabilitarea Aşezământului în sala de expoziţie.
Tot în curtea conacului a fost aşezat pe un soclu un monument reprezentându-l pe Enescu, realizat din marmură de Ruşchiţa, sub care, în consonanţă cu dorinţa testamentară a lui George Enescu a fost dispus un cavou în care urmau să fie aduse rămăşiţele pământeşti ale compozitorului şi soţiei sale, înmormântaţi, în prezent în cimitirul parizian „Pere Lachaise”. Opoziţia fiicei lor, fundamentată şi de inconsecvenţa autorităţilor centrale privind soarta Aşezământului de-a lungul timpului, care au produs, falii” în gestionarea locaţiei, a făcut ca, deocamdată, ultima dorinţă a soţilor să nu fie încă îndeplinită.
În spatele monumentului a fost consolidată o mică înălţime pe care se afla un foişor din lemn, loc unde Enescu obişnuia să se retragă pentru momentele în care dorea să fie singur cu gândurile sale învăluite de muzica să ce deschidea şi mai deschide, spun specialiştii noi doi dimensiuni ale artei componistice şi interpretative.
Dar Aşezământul de cultură de la Tescani nu a fost reconectat la viaţa culturală, conform voinţei donatorilor, doar ca un muzeu, ci drept o casă a artiştilor şi a intelectualilor.
Conacul, cu parcul său, la care s-au adăugat, apoi, încă două cabane, ajungându-se, în momentul de faţă, la 38 de camere, a fost tot timpul, inclusiv pe vremea lui Ceauşescu, nu doar un loc fermecător, ci şi unul de creaţie, rezultantele acesteia putând fi urmărite, la cald” fie în expoziţia permanentă deschisă în fosta uscătorie de mere, fie în seratele muzicale organizate.
În 1980 au venit primii oaspeţi rezidenţi: 15 artişti participaţi cea dintâi tabără de artă plastică. De atunci, Tescaniul a devenit casa de creaţie Uniunile Artiştilor Plastici şi respectiv Compozitorilor. După inaugurarea artiştii din cele două organizaţii de creaţie le-au abandonat pe celelalte la care aveau acces, Bran şi Cumpătu, fascinaţi fiind de ce au găsit la Tescani: parcul, Dealul Merilor, pădurea apa Tazlăului, dar mai ales de lumină specială care bântuie zona”, spune Gabriela Ilaş, deasemenea fost curator al Aşezământului.
De-a lungul a mai bine de 35 de ani au trăit, clipe, de iluminare” la Tescani Horia Bernea, foarte legat de acest loc unde venea de 2-3 ori pe an, avea chiar un atelier al lui, Theodor Rusu, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horia Pastina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Ilie Boca, Sultana Maitec, Cristina Ciobanu, Tudor Marinescu, Ioana Panaitescu, Ileana Micodin, Sabina Negulescu, Florin Ciubotaru, Mihai Chiuaru, Ăla Jalea Popă, Doru Ulian, Simona Runcan, Anamaria Smigelschi, Ileana Ploscaru-Panait, Dacian Andoni, Marcel Lupse, Vasile Crăiţa Mândră, Dan Hatmanu, Vlad Florescu, Vlad Micodin, Dan Palade, nume întipărite în, conştiinţa” plasticii româneşti.
Despre plasticienii, iluminaţi” de atmosfera acestui loc special în geografia spirituală a României, încrustează” mărturie, în, Jurnalul de la Tescani”, Andrei Pleşu, fostul ministru al Culturii, cel care fiind trimis acolo cu domiciliu forţat de către regimul comunist a lucrat în calitate de bibliotecar la Casa memoriala, George Enescu”.,
De câţiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrând în peisaj. Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoţie un meşteşug bine stăpânit. Alţii, căutând, privind îndelung, cu capul lăsat într-o parte şi cu ochii strâmtaţi, pomul sau pajiştea din faţă: puţin afectaţi, (…), capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei privelişti. Alţii, concentraţi, asudaţi, absorbiţi într-o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. Toţi din ce în ce mai intelectuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului. Miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziţie fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnezeu”, nota Andrei Pleşu în 1989.
Despre, exilul” lui Andrei Pleşu la Tescani Georgeta Popovici, istoric de artă băcăuan povesteşte cu nostalgie, reflectând, în mic atmosfera ce domnea la Tescani.,
Pleşu a fost o binecuvântare pentru Tescani. Eu lucram la Muzeul din Bacău şi am auzit că va fi transferat acolo. A fost detaşat la Tescani. A stat într-o încăpere creată pentru Horia Bernea. Aici l-a prins Revoluţia. Primea câte un telefon de la prietenul lui, Dan Hăulică, care-l sfătuia să meargă pe dealuri. Mai pornea la plimbare şi cu prietenul său Teodor Enescu, care venea în câte o scurtă vacanţă. Ideea era să nu stea de vorbă în spaţii închise. Pe soţul meu, directorul muzeului de atunci, l-a întrebat cineva la telefon: «E adevărat ca dl. Pleşu lucrează la voi, la Tescani?»; «Da, e adevărat, mătura prin curte» – a răspuns el… A fost reprodus în ziarele momentului… Serile citeam aici Ilf şi Petrov, Caragiale, Zoscenko. Se râdea copios. Erau şi seri de muzică. Johnny Răducanu improviza la pian, dl Pleşu cânta…”
Basul David Ohanezian, oaspete şi el al Aşezământului de cultură, îmi mărturisea într-un interviu acordat în urmă cu vreo trei decenii la Tescani că Enescu a adus personajului mitic în operă sa, faţete interpretative mereu de descoperit, ce dovedesc genialitatea compozitorului”.,
L-am cântat pe Oedip de aproape o sută de ori, şi dacă l-aş cânta de 500 de ori tot aş avea ceva de descoperit ceva nou. Este opera operelor. O spun eu care am interpretat 41 de roluri din creaţia de operă a lumii”, preciza David Ohanezian, cel apreciat a fi fost cel mai valoros al miticului personaj.
La Tescani s- au mai organizat Tabăra de coregrafie, Terpsichore” destinată coregrafilor, bursele pentru scriitori, Pro Helvetia” ce asigurau, de două ori pe an, găzduirea câte unui scriitor român şi străin în acelaşi loc, alte evenimente culturale, tabere internaţionale de filosofie, dar şi recitaluri private de interpretarea vocală, pian, vioară, violoncel, instrumente de suflat ori concerte camerale instrumentale pentru trio-uri, cvartete, cvintete.
Casa memorială, George Enescu” din incinta clădirii principale a devenit în anul 1990, Centrul de Cultură Tescani, iar din 1993 Centrul de Cultura „Rosetti Tescanu – George Enescu”. Începând cu anul 2006, este sub denumirea de, Dumitru şi Alice Rosetti-Tescanu George Enescu secţie a Muzeului Naţional, George Enescu”.
În formă iniţială Aşezământul cuprindea o sală de concerte de cameră „Oedip”, estradă în aer liber din parcul conacului pentru orchestre simfonice de 80 de instrumentişti, aici având loc anual festivalul, Enescu — Orfeul Moldav”, singurul important eveniment din România care include, în prezent, concerte simfonice în aer liber. De asemenea, dispune de o sală de conferinţe, de trei ateliere multifuncţionale, de o galerie de artă, biblioteca clasică şi biblioteca de specialitate pentru cercetare cuprinzând un fond documentar „Enescu” la dispoziţia specialiştilor din ţară şi din străinătate, săli de lectură ori audiţie, spaţii de cazare şi servirea mesei pentru creatorii care vin în zonă.
Desfăşurând, de-a lungul anilor programe în domeniul culturii, artei, ştiinţei, la nivel naţional şi internaţional Aşezământul de cultură de la Tescani face parte din Asociaţia Europeană, Leş Rencontres” cu sediul la Paris, din Asociaţia internaţională, Res Artis” cu sediul la Amsterdam, dar şi din Reţeaua Europeană de reşedinţe pentru scriitori şi traducători cu sediul la Montpellier, care funcţionează sub egida Academiei Franceze.
Ca urmare, în momentul de faţă, locul nu şi-a pierdut destinaţia culturală prevăzută în actul de donaţie. Găzduieşte, în continuare, evenimente. Dar… nu pare a mai fi de interes pentru autorităţile române locul unde s-a născut capodopera Oedip. Un mare semn de întrebare privind viitorul său după ce finanţarea acestui lăcaş de cultură pare a secătui de la preluarea sa, în timpul când la conducerea Ministerului Culturii se afla Adrian Iorgulescu, ca secţie a Muzeul Naţional, George Enescu”. A debutat, astfel, odată cu pierderea personalităţii juridice şi sub finanţarea acestui prim centru de cultură atestat în România. Dacă conacul mai este încă primitor, parcul nu mai beneficiază de o întreţinere corespunzătoare. Mai mult s-a degradat foarte mult şi lucrarea artistică monumentală realizată în inox de către artistul plastic Constantin Lucaci, cel numit de colegi, părintele fântânilor cinetice”, artist ce s-a impus în ţară şi peste hotare s-a prin sculpturile în oţel inoxidabil cărora le-a dat de multe ori dimensiuni monumentale. Parte din tuburile ce au o alcătuia au fost furate. De asemenea, lipsa de personal, doar un muzeograf, o contabilă şi un paznic, dar şi de pregătire de specialitate, şeful secţiei este un inginer mecanic, nu oferă o garanţie privind perpetuarea emulaţiei culturale a Aşezământului. Salvarea vine deocamdată de la o serie de organizaţii neguvernamentale româneşti şi străine care iniţiază diverse programe. Dar numărul acestora a scăzut dramatic în ultimii doi ani, aşa încât, o mărturiseşte sub anonimat un localnic, anul acesta, doar în lunile de vară va fi ceva mai multă animaţie”.
Autorităţile judeţene ar fi vrut în 2012. Aprobând, într-o şedinţă extraordinară a Consiliului Judeţean, preluarea Aşezământului de la Tescani. Consilierii au formulat atunci către Ministerului Culturii o cerere de preluare a secţiei din Tescani a Muzeului Naţional şi crearea unei entităţi cu personalitate juridică.,
Complexul e unul dintre puţinele obiective culturale din judeţ care sunt preţuite şi în afara ţării, prin urmare e foarte important pentru promovarea Bacăului ca destinaţie turistică culturală”, motiva atunci acest demers Dragoş Benea, fost preşedinte al Consiliului Judeţean.
Opoziţia formulată printr-o scrisoare deschisă de către o serie de intelectuali români, dar şi o lipsă de interes manifestată de autorităţile centrale din domeniu pun în dificultate existenţa unui focar cultural cu rezonanţă.
Pentru a face faţă dificultăţilor financiare s-a luat decizia, încălcându-se, astfel, chiar cerinţele donatorilor, ca în cele 35 de locuiri de cazare să fie găzduiţi nu doar artişti, ci public care ar dori să petreacă un week- end la Tescani, în cel mai vechi centru de cultură din ţară.
Locuitorii din Tescani sunt, însă, mândri de existenţa Aşezământului.,
Sunt fericit că locuiesc în Tescani, sat cu oameni de o bunătate sufletească, mândri de existenţa casei memoriale, precum şi obiceiurile străvechi ce se ţin în pragul sărbătorilor. Invit oamenii de pe alte meleaguri să cunoască direct Tescaniul. Vor fi încântaţi”, spune Viorel Tănase, un tânăr al locului. Elena Filimon, de asemenea o localnică scoate în evidenţă trăirile celor ce trec pe la Tescani.,
Dacă te plimbi pe aleea de tei sau cea de plopi simţi energia pozitivă ce se transmite, dar şi acodurile muzicale ale lui Enescu. Când eram adolescentă mă plimbam pe acele alei ale conacului, frumuseţi rămase neschimbate. Pe aleea cu plopi m-a plimbat prima dată cu soţul meu. Era cel mai romantic loc gândindu-mă că acolo, pe aceeaşi alee şi-au purtat paşii George Enescu şi Maruca. Doamne ce mult îndrăgesc frumosul meu sat natal. Tescanii lui Enescu sunt şi Tescanii meii, câtă mândrie. O spun pe unde ajung”, indică femeia.
Ştefan Marin şi el om al locului de peste 80 de ani este categoric, dacă m-aş întoarce în timp… tot aici aş alege să trăiesc, locul de care mă leagă nu doar amintiri minunate, dar şi natura, oamenii, ambianţa, Enescu, Maruca, Jora, jocurile populare din zonă”.
Gândurile acestor oameni sunt în consonanţă cu rândurile notate pe o foiţă de hârtie la Tescani de către George Enescu, în data de 27 septembrie 1942.,
(…) vreau ca ţara noastră, poporul nostru admirabil să iasă la lumină. Asta simt eu. Asta trebuie să simtă toată lumea”, scria marele compozitor, cel care, impulsionat de aerul Tescanilor scria, vreau să storc până la ultima suflare, sucul fructului sălbatec pe care anii l-au copt. Atât cât exist vreau să cânt”. În data de 19 august se împlinesc 139 de ani de la naşterea importantei efigii cultural a românilor. Câţi îşi vor aminti de cel pentru care muzica şi oamenii au avut locul principal în sufletul său? Ori, fapt regretabil, memoria contemporanilor din ţară va rămâne un gol aşa cum este în prezent mormântul de la Tescani unde ar fi dorit să-şi ducă somnul de veci GEORGE ENESCU.


Text şi foto Cornel Cepariu

Despre autor

Lasă un răspuns

*