◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Virgil Ierunca sau despre o pedagogie a uitării

Deşi au trecut trei decenii de la căderea totalitarismului, abordarea fenomenului literar al exilului românesc a fost şi a rămas problematică, în pofida faptului că – s-a spus în felurite chipuri – reintegrarea valorilor lui în vizibilitatea publică ar fi răspuns acelei acut-necesareterapii a memoriei pentru care, după ’89, pleda Monica Lovinescu, insistând că „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală.”  (v. Seismograme, Humanitas, 1993, p. 60)

Însă obstinaţia cu care s-a continuat menţinerea în umbră a acestui fenomen literar, unic în Europa, nu a făcut decât să confirme predicţiile despre timpul actual, în general, ale istoricului Tony Judt, cel care considera că prezentul tinde să devină o epocă a unei uitărideliberate, expresie a crizei pe care o resimţim din perspectiva dificultăţilor cu care lumea de azi seconfruntă în procesul de înţelegere şi descifrare a semnificaţiilor veacului XX.Aşa se face că, „judecând după strategiile şi priorităţile ce se instrumentează în sfera culturii şi educaţiei”, e tot mai vizibilă tendinţa de „eliminare a bagajului intelectual al secolului trecut” şi insistenţa perversă „a contemporanilor de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-şi amintească.” (v. Tony Judt, Epoca Postbelică. O istorie a Europei de după 1945, ed. Polirom, 2008, pp.11, 12)

Într-o conversaţie cu Elena Ştefoi, şi Virgil Ierunca se referea la uitare, la situaţia pe care o găsise, din nefericire, în România postrevoluţionară: „…scriitorii înşişi uită /…/ azi se uită chiar foarte multe lucruri. Ba chiar asistăm şi la o pedagogie a uitării, bine întreţinută de noua putere, aşa că putem vorbi chiar de o voinţă de clasă a uitării. /…/ dar în momentul în care uitarea intră, pedagogic, ca mobil de acţiune într-o societate, ea nu mai cade în spaţiul propriu uitării totalizante, ci devine un fel de armă neoideologică… /…/ Deci trebuie să ne împotrivim acestei uitări.” (v. Trecut-au anii, Humanitas,  2000, p. 354, s.n.)

Ceea ce arată că mijloacele de acţiune fuseseră perfecţionate, beneficiind de un nou arsenal de perfidie şi subtilitate cu aparenţe benigne şi chiar fastuoase, menite să ascundă implacabilul şi malignitatea acelei pedagogii a uitării.

Desigur, în decembrismul nostru post-revoluţionar, lucrurile nu se mai desfăşurau ca în vremea lui Leonte Răutu, deşi, atâtliteratura şi tăioasa revuistică a exilului, cât şi reprezentanți ai exilului, precum Virgil Ierunca, rămăseseră, neoficial, incomozi şi la fel de indezirabili, dat fiind că jocurile cu puterea continuaseră cu şi mai multă dezinvoltură. Un alt interviu al lui Ierunca, de data asta cu Al. Cistelecan este edificator, în acest sens, prin afirmațiile lui Ierunca: „…Orice joc cu puterea e culpabil./…/ E drept că activiştii de ieri sunt chemaţi în primul rând de putere, în această horă a unirii întru destrăbălarea civică. Uniunea Scriitorilor /…./ ar fi trebuit  să alcătuiască un juriu de onoare din primele ceasuri pentru a exclude din rândurile ei pe toţi colaboraţioniştii declaraţi./…/ Nu era nevoie să se ajungă la excesele din Franţa, după eliberare. Dacă francezii au condamnat la moarte un scriitor important ca Robert Brasillach, au implicat atâţia alţii – tot mari, ca Céline, Rebatet, Abellio /…/ dacă Drieu la Rochelle a fost silit să se sinucidă, la noi ar fi fost îndeajuns o condamnarela tăcere.” (v. interviul publicat în Trecut-au anii, p. 373, s.n.)

Un act de trădare a cărturarilor devenise vizibil chiar după aşa-zisa revoluţie din ’89. În jurnalul său, Sanda Stolojan (co-fondatoare a revistei Les Cahiers de l’Est din Paris, colaboratoare la multe dintre revistele exilului, interpretă de limba română a mai multor miniștri francezi și a cinci președinți ai Franței – cf. wikipedia) consemna în jurnal pentru ca notele ei să rămână drept document împotriva uitării:

„La 7 martie 1990, Frédéric Mitterrand a înregistrat o întâlnire cu scriitorii români la Bucureşti. I-am scris în legătură cu emisiunea văzută la TV. Am încercat să-l fac să înţeleagă că intelectualii intervievaţi i-au ascuns rolul Exilului parizian în timpul erei Ceauşescu. Au trecut sub tăcere pe Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Au uitat că în fiecare călătorie la Paris se duceau la Monica în secret, că emisiunile Radio Europa Liberă (Teze şi Antiteze la Paris) au arbitrat reputaţia lor în România. Ani în şir, scriitorii români au visat să fie lăudaţi de postul Europa Liberă parizian.” (v. Secolul 20, nr.10-12/1997, 1-3 1998, p.197)

Cum s-au manifestat unii dintre cărturarii români după ’89 nu va mai fi o surpriză. Privitor la revenirea în ţară a cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca din primăvara lui 1990, Al. Cistelecan îl întreba în amintitul interviu pe V. Ierunca: „…A fost (o vizită) sentimentală, de onoare sau cu motivaţii ce se întind şi spre viitor? /…/ Vă simţiţi încă respins (de oficialităţi, de confraţi, eu ştiu de mai cine)? Aţi fost acasă sau nu?” Răspunsul intervievatului nu lasă loc de aproximaţii: „Dacă prin vizită de onoare înţelegeţi una oficială, vă răspund cât pot de repede: NU. N-am fost invitaţi nici chiar de Uniunea Scriitorilor, ci numai o simplă coincidenţă a făcut să asistăm la conferinţa lor. De altfel, am stat mai mult pe culoarele Palatului Congresului – în sală se vorbea, după mai mult de un sfert de veac de totalitarism, despre drepturile de autor!/…/ Mi-am spus, şi continui să mi-o spun, că e cu neputinţă ca o ţară cu astfel de energii morale să se instaleze în minciună şi deriziune ca forme de guvernământ.” (op. cit.,  pp. 372, 373, s.n.)

Desigur, nu trebuie generalizat. Nu toți cărturarii din țară au respins ori au rămas indiferenți la fenomenul cultural al exilului și nici la activitatea și scrierile lui Virgil Ierunca, cum n-au rămas indiferenți și au scris despre literatura și presa exilului.

Sunt voci care cer integrarea – desigur pe criterii axiologice – a cărților scrise în afara țării și chiar revizuirea canonului. Nu este locul să le amintim aici pe toate. Au cerut-o, direct sau indirect, critici și istorici literari ca Ion Negoițescu, Gelu Ionescu, Mircea Popa, N. Florescu și Ileana Corbea, Cornel Ungureanu, Gh. Glodeanu, Iulian Boldea, Mihaela Albu, Dan Anghelescu. Iată, de pildă, cererea de „reconsiderare” a literaturii exilului pe care o făcea public – în revista Vatra – Iulian Boldea în 2016: „Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului.” (v. „Exilul literar românesc – între traumă și lucidittate”, în Vatra, nr. 5/ 2016, s.n.)

Așadar, recunoașterea/ recuperarea literaturii române scrise în exil este un fenomen necesar și nu îndeajuns promovat, chiar dacă în ultimul timp pare a se fi făcut mai mult decât în primii ani de după 1990.

Mihaela Albu

 Virgil Ierunca – un scriitor „de reale şi originale împliniri

 Într-un articol scris cu admiraţie, dar şi cu durerea prilejuită de decesul exilatului de la Paris (în 2006), Vladimir Tismăneanu cerea ca „urgent necesară scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stânga febril antitotalitară pentru a ajunge, prin fascinante exerciţii spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. Pentru mine şi pentru generaţia mea intelectuală – va scrie mai departe Tismăneanu – Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român care şi-a dedicat viaţa şi opera luptei împotriva minciunii totalitare.” (v. http://www.revista22.ro/in-memoriam-virgil-ierunca-3109.html, s.n.)

Pe de altă parte, în preambulul unui interviu acordat de Ierunca lui Al. Cistelecan (în revista Vatra, dec. 1990, sub titlul „O insomnie de patruzeci de ani”, republicat  în vol. Trecut-au anii, Humanitas, 2000) se afirma de asemenea că în ciuda faptului că este „unul dintre numele cu cea mai mare notorietate”, biografia sa, „chiar acea parte publică a ei”, ca şi etapele în care s-au configurat devenirile personalităţii scriitorului aflat în exilul parizian sunt încă foarte puţin cunoscute. Tot astfel, avatarurile operei celui care, la un anume moment, aducea în lumină ororile Fenomenul Piteşti, se menţin încă acoperite de un con de umbră (ori sunt luminate numai dintr-o singură direcție!).

În schimb, Doina Jela, în volumul O sută de zile cu Monica Lovinescu (ed. Vremea, 2008), volum din care personalitatea lui Virgil Ierunca nu putea lipsi, este de părere că „s-a scris mult, temeinic și concludent despre bio-bibliografia lor de excepție”.

Iată opiniile diferite privind necesitatea unui studiu amplu ale celor ce s-au aplecat asupra vieții și operei scriitorului. De altfel, oricât s-ar fi scris, biografia, dar mai ales scrierile sale merită a fi cunoscute, discutate, analizate mereu, cu atât mai mult cu cât decenii de-a rândul numele i-a fost prohibit. În consecință, ceea ce a publicat în exil (dar chiar și înainte de plecare) a rămas oarecum necunoscut publicului românesc din țară.

De la perioada postdecembristă au trecut decenii.

Dacă privim pe ansamblu, și Monicăi Lovinescu, și lui Virgil Ierunca le sunt recunoscute astăzi, deopotrivă, viața și activitatea în exil, ca fiind „de excepție”. Recunoașterea venise și înainte de 1989 din partea celor care ascultau postul – interzis – de radio Europa liberă, deși … nu au lipsit detractorii – cărora li se arătase adesea adevărata față a lașității și oportunismului.

S-au publicat după 1989, desigur, articole consacrate celor doi – separat ori împreună, de ne-separat, de altfel, în viață, în atitudine, în ținută morală, în demnitate, în intransigență, în patriotism, în devotamentul unul față de celălalt și amândoi în altruismul cu care i-au ajutat pe toți „clandestinii” care le-au trecut pragul.

Drept concluzie, vom prelua cuvintele Doinei Jela, scriitoarea care i-a cunoscut foarte bine, aceasta sintetizând în câteva fraze activitatea și atitudinea morală a celor doi, arătând că „Prin vastitatea domeniului pe care l-au acoperit – istorie, politologie, filozofie, jurnalistică, literatură –, prin valoarea și consecvența diagnozei politice și morale asupra fenomenului românesc al spațiului comunist, scrutat de-a lungul unei jumătăți de veac, prin demnitatea și spiritul de sacrificiu, care le marchează viața, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au înscris un capitol unic în istoria intelectualității românești și în istoria mondială a exilului democratic” (v. volumul memorialistic  O sută de zile cu Monica Lovinescu, p. 233)

Și totuși, dacă viața și opera Monicăi Lovinescu au fost prezentate în numeroase articole, teze de doctorat ori chiar exegeze[1] elaborate, Virgil Ierunca continuă a fi perceput mai cu deosebire drept vocea de la Europa Liberă, cea care depăna pentru ascultători Povestea vorbei, jurnalistul care arăta cu orice prilej opoziţia fermă şi constantă împotriva comunismuluiori ctitorul de publicații românești în exil, dar mult mai puțin poetul sau criticul literar, scriitorul autentic, de fapt, al cărui verb încântă nu de puține ori prin frumusețe și inedit.

Cu un paradox am putea afirma: uitarea vine și din necunoaștere.

Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca ne-am intitulat volumul apărut recent la editura Aius, al doilea din seria „Cărțile exilului”.

Este, aparent, un paradox numindu-l „necunoscut”, de vreme ce vocea sa era atât de ascultată în anii comunismului – desigur, cu frică, dar mai ales cu mare interes și emoție – , iar astăzi i s-au tipărit toate cărțile de către editura Humanitas (epuizate și nereeditate încă).

Și totuși … cunoscut îndeosebi ca luptător activ cu arma cuvântului, prin scrierile sale, prin înfiinţarea de reviste, prin încercarea permanentă de a atrage atenţia Occidentului asupra dramei poporului său, Occident marcat de o permanentă „nepăsare frivolă”, Virgil Ierunca rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii româneşti din exil necunoscute (și) ca scriitor de reală valoare.

Aşadar, după cum el însuşi deplângea, într-un rând, nereceptarea în ţară a unui alt exilat – Alexandru Busuioceanu – la adevărata dimensiune, putem translata afirmația și conchide că Virgil Ierunca nu este perceput pentru cultura şi literatura română „la adevărata sa dimensiune”, în primul rând ca autentic scriitor, demn de a fi încadrat în istoria literaturii noastre alături de cei care au înnobilat cuvântul românesc nu numai prin preţuire, dar şi prin aleasă şi meşteşugită întrebuinţare.

De ce această cvasi-ignorare şi a celorlalte aspecte ale personalităţii sale? Din „graba de a orândui după aparenţe”, aşa cum cu tristeţe o spunea el însuşi despre „poetul spaniol de reale şi originale împliniri”, Alexandru Busuioceanu. (v. Subiect și predicat, Humanitas, 1993, p. 24).

Virgil Ierunca se cuvine receptat el însuşi ca scriitor „de reale şi originale împliniri”, dar scriitor român, pentru că în scrisul său el a dăltuit cu migală, cunoaştere şi deplină responsabilitate cuvântul românesc, atât pe cel încărcat de nobilă patină, cât şi pe cel intrat mai nou în limbă.

Virgil Ierunca este cu adevărat „o figură exemplară” nu numai de „gânditor român” sau de luptător anticomunist, ci şi de valoros scriitorși jurnalist..

Opera și activitatea sa se cuvin studiate din multiple „unghiuri” ale universului personalității sale creatoare,printre carevaloarea artistică a scrisului său, indiferent că s-a exprimat în articole de critică și istorie literară, în pamflete sau portrete de scriitori, în Jurnal sau în poezie, trebuie să ocupe locul central.

 [1] O carte de referință pentru înțelegerea rolului jucat de Monica Lovinescu, precum și a operei sale, este cea publicată în 2012 de Angela Furtună: Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze, ed. Vinea, București.

Dan Anghelescu / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *