default-logo

Povestea continuă

Primul reportaj semnat de mine ca redactor și nu doar colaborator în Televiziune a fost, de fapt, examenul de admitere în instituția râvnită de mulți. Era în 1983. Drumul până la realizator de emisiuni abia începea. Și începea frumos, cu „Povestea cărții”.

Firește, nu din întâmplare am ales, atunci, acest subiect: eram „acasă” și îmi era ușor să calc pe propriile-mi urme (editorial aveam să debutez peste un an, însă publicistic debutasem deja, cu multă vreme în urmă) și am reconstituit această călătorie: de la scriitorul care măsoară lungimea fiecărei emoții cu pașii pinguinului Apolodor, dar și cu Lumina ce respiră în fiecare literă a fiecărui cuvânt, nădăjduind că vor ajunge nu doar la ochii și urechile cititorului, dar, mai ales, la inima lui. Am amintit apoi toată munca „din umbră”, despre care nu prea se știe și nu prea se vorbește, deși, fără ea, manuscrisul, oricât de minunat ar fi el, nu ar ajunge să fie cuprins între copertele unei cărți și să stea pe rafturile librăriilor și bibliotecilor publice sau personale. În acele vremuri, se acorda o mult mai mare atenție în editarea fiecărei cărți, indiferent de profil sau de mărimea ei. Și, mai ales, exista o atenție desăvârșită în folosirea corectă a limbii române, sub toate componentele ei: grafie, gramatică, punctuație. Era, cred, nu doar o obligație venită de la Ministerul Învățământului și al Culturii, bănuiesc, dar una morală și de bun simț. Nu-i de mirare că, în „vremurile odioase” excluzând pe cei care, din diferite motive, refuzau să urmeze aceste reguli învățate în anii de școală, dacă nu de acasă, se vorbea și se scria o limbă română corectă. Cărțile și mass-media erau exemplul de zi cu zi, la îndemâna oricui. Grija pentru exprimarea scrisă și vorbită a limbii naționale, pierdută fiind astăzi aproape în totalitate, începând exact cu aceste segmente esențiale de unde se poate învăța: mass-media și cărțile, nu-i de mirare că majoritatea românilor folosesc o limbă română aproximativă. Și, ce e mai grav, cam nimănui nu-i pasă.

Alături de pălărieri și încă multe alte meserii, cea de corector se numără printre cele dispărute. Nu chiar cu desăvârșire – unele edituri și reviste, precum actuala formulă a „Destinelor Literare” – se încăpățânează să respecte limba în care ne-am născut.

În anii ’80, PC-urile nu erau la îndemâna oricui în România, manuscrisele ajungeau la edituri bătute la mașinile de scris, pe coli de hârtie, iar tehnologia editării și imprimării nu era, încă, în totalitate, una electronică, deși aveam o istorie veche și eram departe, cu importante realizări în domeniul computerelor. Deci, pentru a istorisi povestea cărții am filmat în tipografia Casei Scânteii, cum se numea atunci actuala Casa Presei Libere. Zețarii care, cu o atât de mare precizie culegeau și puneau în culegare, acele „pagini” speciale, grele, de metal, micile litere de plumb, ei m-au impresionat întotdeauna, de la prima vizită, ca școlar, în acea mare tipografie. Apoi, după alte manevre specifice, viitoarea carte se imprima pe hârtia care le aștepta, cum noi, după ce tot traseul era încheiat, așteptam să apară primul exemplar, precum pâinea proaspăt ieșită din cuptor, pe care vrei să o miroși și să o lipești de obraz, să îi simți căldura.

Cu câteva imagini din biblioteca Televiziunii se încheia reportajul-eseu al proaspătului viitor redactor TV: „povestea cărții”…

Nu întâmplător am amintit această întâmplare a ființei mele: numărul trecut al „Destinelor Literare” vorbea despre cărți nou apărute, însă Povestea cărților, continuă cu lansarea volumelor (în cele mai fericite cazuri la Târgurile de Carte, dar și cele din Librării sau alte spații consacrate cărților) și, punctul final, cititorii. Ei își aleg singuri volumele ori țin cont (sau nu) de părerea cronicarilor literari, care aprind lumina acolo unde credem că e întuneric și nu putem vedea, ne ajută să înțelegem uneori neînțelesul, ne trimit spre alte lecturi, unind punctele din Univers, despre care am uitat că fac parte din noi. Astfel, mi s-a părut firesc ca, alături de un fragment din volumele nou apărute pe care vi le-am adus în atenție, să existe și o cronică a lor, făcând parte din povestea oricărei cărți.

Ca o continuare firească a numărului trecut, acesta, în mare parte a sa, alocă spațiu tocmai acestor urâți sau iubiți, dar necesari comentatori ai cărților, vechi și noi, numiți, nu întotdeauna pe drept (v. bunăoară George Călinescu): „creatori ratați”. Veți putea citi cronici ale multor  volume, din varii domenii ale culturii.

Însă, dincolo de orice altceva, acest număr 60 al „Destinelor Literare” este pus sub îmbrățișarea a două repere esențiale, între care sunt cuprinse toate acțiunile noastre culturale și care ne reprezintă pe noi, românii: Ziua Culturii Naționale, fericit aleasă să coincidă cu ziua de naștere a simbolului nostru, Eminescu și Ziua Limbii române. Așa cum am spus-o de nenumărate ori, aceste repere ar trebuie să ne stea în față în fiecare zi, fiindcă nu cred că e nevoie de o zi în calendar care să ne reamintească de Eminescu sau de limba română, bunăoară. Și, în plus, o voi spune ori de câte ori este nevoie: modul cel mai simplu și mai eficient de a cinsti limba natală este vorbind-o și scriind-o corect. În fiecare clipă. Începând cu gândul. Este cea mai desăvârșită onoare. (v. DL nr. 56 / 2021, Editorialul În fiecare zi este este Ziua Limbii Române).

Nici din acest număr nu vor lipsi rubricile pe care eu le-am creat, pe unele, chiar de la începutul sosirii mele la conducerea acestei reviste: IN MEMORIAM și EMINESCU. ÎNTOTDEAUNA EMINESCU. Veți putea de asemenea citi interesantele articole din TURNUL DE VEGHE (rubrica ce îi aparține în totalitate analistului politic Rosemarie Haineș) și din ISTORIA… ISTORIEI, realizată de istoricul Georges Boisnard. Revine rubrica pentru cei mici, ALT ARICI… TOT POGONICI, de astă data am ales versurile minunatei Nina Cassian și, firește, nelipsita rubrică realizată de Ion Haineș, în care sunt consemnate cele mai importante EVENIMENTE UZPR, rubrică apărută, la sugestia mea, după ce, împreună cu directorul revistei, care a propus acest lucru, am decis ca DL să fie pusă sub auspiciile UZPR, ai cărei membri suntem toți cei care realizăm acum revista, cu o singură excepție „motivată”.

Ca de obicei, veți putea citi poezie, mai ales poezie, însă și proză și interviuri, cum și un fragment inedit, cu o traducere în limba franceză semnată Marius Simon, din Monologul teatral în 4 tablouri, pe care aproape l-am uitat într-un sertar al biroului meu, „Scrisori pentru Alcinte”. Mi s-a părut firesc să aleg ca prima lui ieșire în lume să fie în paginile „Destinelor Literare”.

Jubileul a coincis cu acceptarea mea de a fi redactor-șef. Numărul 60 pe care îl poartă de această dată  revista pe care tocmai o citiți este doar un alt număr din seria celor puse sub semnul valorii materialelor incluse, așa cum v-am obișnuit de trei ani. Este felul nostru, al colectivului de redacție, de a ne arăta respectul pentru cultura și limba română. Respectul pentru dvs., cititorii.

Vă dorim o toamnă minunată și o lectură plăcută a orice citiți, incluzând și acest număr al revistei „Destine Literare”.

Dana OPRIȚĂ

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*