Recunoaştem sau nu, dar principala menire a femeii în familie este acea de a aduce copii pe lume, de a le da viaţă şi un nume, de a-i creşte, educa şi ocroti! Şi cu toate acestea, mult prea târziu vom înţelege şi un alt mare adevăr al vieţii. Acela că oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame şi de taţi rămânem atâta vreme cât ne mai trăieşte măcar unul dintre părinţi. Numai după ce pleacă din această lume şi ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinţi şi începem a îmbătrâni total şi definitiv!! Ca urmare, vă îndemn ca atâta vreme cât mai sunt ei în viaţă să nu uităm a le da ascultare şi a le oferi, fără pic de zgârcenie, măcar patru îmbucurătoare fapte de suflet: Dragoste, Ocrotire, Mângâiere, Căutare. Iar măcar din când în când să înlocuim năstruşnicul şi inumanul telefon cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noştri părinţi şi bunici, (cu precădere pentru cei din sate şi cătune) nu-i bucurie mai mare ca atunci când poştaşul le lasă în pragul casei o scrisorică de la noi şi de la copiii noştri. Pentru că sunt acei dragi părinţi şi bunici despre care regretatul poet Adrian Păunescu spunea în ale sale nemuritoare versuri din „Repetabila povară”; (…) „Că din toate, ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinţi, ci părinte de fii/ (…) Cine are părinţi încă nu e pierdut, /Cine are părinţi are încă trecut/(…)/Iar când vom începe şi noi a simţi/Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, /Şi abia într-un trist şi departe târziu, /Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu/Vom pricepe de ce fiii uită curând, /Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând.”
A coborât tomnatica iarnă-timpurie din vârfuri de munte şi până-n şesuri
Punând stăpânire pe ţară şi pe toate nevoile ei multe. Cam asta ar fi vrut să vestească şi versurile poeziei, din anul 1907, a răşinăreanului-sibian Octavian Goga (1881-1938): „Văl de brumă arginţie/Zmălţuitu-mi-a grădina, /Firelor de tămâiţă/Li se usucă rădăcina. /Peste creştet de dumbravă/Norii suri îşi poartă plumbul, /Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul. /Şi cum dela Miază-Noapte/Vine vântul fără milă, /De pe vârful şurii noastre/Smulge’n zbor câte-o şindrilă. /De viforniţa păgână/Se’ndoiesc nucii, bătrânii, /-Plânge-un pui de ciocârlie/Sus pe cumpăna fântânii. /Îl ascult şi simt subt gene/Cum o lacrimă-mi învie: /-Ni s’aseamănă poveste, /Pui golaş de ciocârlie.”
Aşadar, un veritabil poem de toamnă târzie şi de iarnă timpurie. O scriere meşteşugit alcătuită şi care, fără voia mea parcă îmi acoperă cu un voal ochii minţii, iar înţelesurile versurilor îmi deschid larg porţile Inimii şi Sufletului. După care mă lasă uitat de lume în imaginarul pridvor cu muşcate sângeri al casei mamei tatălui meu. Nimeni alta decât buna şi vrednica mea bunicuţă-ţărăncuţă, răposata „Mumă Anisia”. Rămânând aşa, dus pe gânduri şi în tovărăşia vechilor şi dragilor mele amintiri, dintr-o dată se desprinde imaginea ireal de clară a satului natal cu ai lui oameni buni şi harnici; în timp ce în vale prinde a coboară norii fumurilor albicioase ale focurilor şatrei ţiganilor corturari de pe păşunea de vaci şi bivoliţe a Vărdului-Agnitei văii sibiene a Hârtibaciulu, alăturat şerpuind cărăruia prăfuită şi bătătorită de picioruşele desculţe ale prietenilor mei de joacă. La celălalt capăt al amintirilor din copilărie apărând imaginara leasă adâncă, limpede şi caldă a apei scăldătoarei văratice, precum şi mereu povestitoarea roată de piatră a morii văii Olbocului, strunită de meşteşugul bătrânului morar veseudean Florea. Iar pe întregul fundalul al tabloului satului patriarhal, undeva, departe în zare, dincolo de turla clopotniţei bătrânei biserici a satului, se desprinde întreaga frumuseţea şi măreţia misterioasă a Munţilor Făgăraş, acoperiţi de albul zăpezilor timpurii şi tomnatice ale iernii! În vecinătatea „Transfăgărăşanului”, iar în vecinătatea lui, sus, la Bâlea Lac, cioplitorii artistici modelează cei dintâi stâlpi-gheţari ai viitorului „Hotel de Gheaţă”, camerele lui urmând să fie înfrumuseţate cu sculpturi cioplite în gheaţă, menite să reamintească oaspeţilor de Crăciun şi de Anul Nou, prin chipul impunător al regelui Ferdinand, Întâiul Centenar al Unirii Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
Sibiu, luni, 19 noiembrie 2018
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR