◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

„Eseu despre orbire”, de Jose Saramago. Ieșirea din pandemie prin iubire și comuniune

Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramago am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand „Istoria asediului Lisabonei” și „Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995. „Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare, ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman, Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. „Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină”, scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția, toate sunt oarbe. Lipsa emoției, a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată ai fi singurul care poate să vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).

Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune, încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidențiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în narațiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria și degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit, omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.

„Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați, își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune că în lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. „Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt, cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Saramago. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.

Ionuț Țene / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *