Păstrez titlul în engleză, se va vedea imediat că e mai bine aşa. Exclamaţia este rostită la finalul unui filmuleţ pe care l-am urmărit pe internet, la sugestia unui amic uimit/contrariat de progresele IA (inteligenţei artificiale). Pe scurt, o entitate umană aparent de gen feminin (precauţia mea ostentativă are legătură şi cu engleza titlului) prezintă în faţa unei săli arhipline propria-i hologramă, ba chiar una vorbind în japoneză, dar cu amprenta vocală atent copiată după cea a protagonistei, care nu ştie deloc japoneză. Se făcea reclamă unei firme de IA şi realizărilor ei, nu ştiu dacă totul era real sau filmuleţul era şi puţin… film, detaliul important este că, după prezentare, entitatea anunţă victorioasă că the future is here! Afirmaţia stă perfect în consens cu cea a lui Marshall McLuhan, din 1967, care şi el striga: „Timpul s-a sfârşit, spaţiul a dispărut, bine aţi venit în Satul Global!” Povestea cu satul nu ne interesează aici, reţinem doar… dispariţia timpului. La auzul veştii-concluzie, sala despre care vorbeam a izbucnit în aplauze. Entuziasm. Feţe larg zâmbitoare.
Contaminat probabil de septuagenarita abia contractată, poate şi pentru că nu eram în mulţime, ci singur în faţa ecranului, mărturisesc că am avut un moment de panică. Bun, the future is here, dar viitorul unde mai este?! Formulare mai explicită: mai e ceva acolo unde noi ştim că ar trebui să fie viitorul? Deduc că nu, presimt că nu…
Mă joc aici puţin cu vorbele, dar nu vreau decât să vă fac mai circumspecţi în privinţa afirmaţiilor de acest gen. Trecând puţin din panica mea şi spre cititor…
Lumea se grăbeşte, planeta se grăbeşte, timpul s-a accelerat, ziua s-a scurtat – auzim des formulări de genul acesta, unele metaforice, literare ca să spun aşa, dar sunt şi destui pământeni care le iau literal, ba chiar cu argumente, uneori ezoterice, alteori cu formulări scientofile (inventez termenul, pentru că nu vreau să spun „ştiinţifice”). Într-un interviu vechi, mă grăbeam să afirm că ideea contractării timpului este o „bazaconie gazetărească”. O spun şi acum (dacă totul, de la reacţiile din eprubetă la procesele din celule şi până la fenomenele astronomice, s-a accelerat, atunci nu avem observator pentru accelerare, deci ea nu există…), dar mai cu jumătate de gură, nu doar pentru că am parcurs serialul din revistă al vechiului amic Dan D. Farcaş, ci pur şi simplu pentru că nu mai vreau să fiu sigur de nimic. Iar aici am şi interes să plec de la premisa că timpul, cel puţin psihologic, s-a accelerat.
Altă formulare: numărul de evenimente pe unitatea de timp a crescut continuu, la nivel planetar, deci şi individual. Asta chiar e o realitate. Să nu uităm că istoria omenirii are vreo 12.000 mii de ani, dar în ultimele două secole şi jumătate s-au înghesuit patru Revoluţii Industrial-Ştiinţifice. O trăim pe a patra, fac previziunea că din aceasta… nu vom mai ieşi: va fi perpetuă! Şi ne va lăsa fără viitor, aşa cum se spunea în filmuleţul amintit în primul paragraf.
Alte simptome: credinţa fără discernământ în progres, progresul-mantră, scop în sine (dar fără de care, ne-o spune şi Y.N. Harari, societatea bazată pe consum şi pe bani din viitor nu poate funcţiona), schimbarea de dragul schimbării, din artă până în politică, cele două (progresul şi schimbarea) manifestate practic într-o frenezie păguboasă a acţiunii, în dauna gândirii, a reflecţiei. Vorbeam deunăzi despre capcana convingerii că „Paradisul e dincolo”. În spaţiu, în timp, adaug: şi pe „eşichierul politic”. Tipică acţiune de dragul acţiunii, croitori păguboşi care mai întâi taie şi abia apoi măsoară. Pentru că „omul nou” se grăbeşte, nu are timp, viitorul vine peste el.
Trec la o diversiune matematică, una foarte sugestivă. Să ne imaginăm o funcţie care să exprime numărul evenimentelor pe unitatea de timp, cu evenimentele (termen de maximă generalitate) acumulându-se accelerat, exponenţial, cum se spune/percepe în mod curent. Vă propun o funcţie de tipul 1/(t – 2064)2, mai simplă decât una exponenţială. Ideea este că, atunci când numitorul se apropie de zero, valoarea funcţiei creşte nelimitat, ajungând infinită atunci când numitorul este zero. În formula aleasă, acest lucru se întâmplă atunci când… va fi sfârşitul lumii cel calculat de Newton, adică în anul 2064. Nu glumesc, Newton chiar a avut asemenea preocupări. Imaginaţi-vă graficul funcţiei. De la „începutul timpului” până aproape de zilele noastre, creşte lent, prin apropierea „podelei”, dar cu cât se apropie de 2064, cu atât creşte mai cu spor, luând-o în sus în apropierea verticalei momentului 2064, tinzând să devină tangentă acesteia „înspre infinit”. Un număr infinit de evenimente poate însemna „toate evenimentele”. Funcţia „se rupe”, ajunge „în cer”, apoi, simetric faţă de verticala lui 2064, coboară, mai întâi rapid, apoi din ce în ce mai lent, spre orizontală, spre un „timp care are răbdare”, spre zero…
Pentru un interval de timp infinitezimal de scurt, istoria se opreşte, viitorul dispare – un fel de Big Crunch, urmat (cine să evalueze după cât timp, dacă, pentru timpul acela, nu e „lume pricepută şi nici minte s-o priceapă”?!) de un Big Bang restaurator de lume…
Dacă luăm lucrurile în serios, alunecarea în matematică ne poate speria… ne rămâne salvarea lumii prin frumos, prin credinţă şi iubire… Până nu ne apropiem prea mult de scadenţa anunţată de Newton…