Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI

Ioan Aurel Pop: Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI. DOCUMENTUL secret cu cifru în care Sfântul Român este denumit RE DE DACIA la 1489

„(…) am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul săbiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. (…)” – Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către Principii creștini

La 27 februarie 1489, Ștefan cel Mare era Regele Daciei

La ceas aniversar, 2 iulie, ziua de prăznuire a grandiosului și smeritului Sfânt Român de la Putna, care a câștigat 34 de bătălii din 36 și a ctitorit 32 de mănăstiri și biserici, înzestrând și Sfântul Munte Athos, redăm trei materiale prezentate de tânărul cercetător Alexandru Simion și istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu privire la o descoperire pasionantă: marele luptător al creștinătății și românității, Ștefan cel Mare și Sfânt, era denumit într-un document cu cifru, găsit în arhivele milaneze, RE DE DACIA. Și alte date cel puțin la fel de interesante. Să începem:

RE DE DACIA

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei și – ulterior – al Croației dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creștinătății, de la începutul primăverii anului 1496 și până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuși Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puțin șapte ani apariția numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost așezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) și Poloniei (Cazimir al IV-lea) și înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir și mai apoi și rege al Ungariei) și a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaș măcar peste Bosnia și Croația, ceea ce s-a împlinit în cazul Croației, Ioan devenind și nobil și cetățean al Republicii în anul apariției venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondența cu monarhul de la Buda și Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ștefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetății sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată și de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relațiile dintre Matia și Ștefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (și amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar și după dispariția lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocențiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ștefan și aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ștefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494), cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susțină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ștefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.

În acest răstimp, Ștefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era și Bartolomeu Drágffy, urmașul Drăgoșeștilor și voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii venețiene, ale Ducatului Bavariei și ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ștefan, cel datorită căruia, la sfârșitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 și bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an.

Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puțin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ștefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanților Romei și Veneției – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (și co-rege de jure al Ungariei din noiembrie 1491) și sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichității (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând și chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab și Ștefan al IV-lea (Ștefăniță). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareș a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei și nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor venețiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneției, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpați și de Dunărea de Mijloc și de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susținătorii lui Ioan Zapolya și Petru Rareș.

Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moștenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni și Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia și Croația, iar lui Ștefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremație” dintre Sigismund Báthory și Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creștinii din aceste părți aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) și cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ștefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ștefan în „Țara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domnești, și ștergeau „înșelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenția” (adică la conciliul de la Ferrara-Florența, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest și est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredințase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ștefan (și el probabil încă nenăscut) pe creștinii de rit „grec” din părțile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).

Stindardul lui Stefan cel Mare și Sfânt.

După anii 1500, Dacia și regele său au rămas nu numai ca amintiri împrospătate din când în când în cancelarii, dar și ca realități atribuite unor personalități marcante, de la Mihai Viteazul până la Horea, care intenționau sau încercau să ridice energiile poporului român, să făurească sinteze panromânești. Planul „regatului dacic” renaște pe suport etnic românesc în epoca mișcărilor de emancipare națională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima parte a secolului al XIX-lea. În preajma anilor 1800, deopotrivă actorii interni români și externi din regiunea central-răsăriteană și sud-estică a Europei vorbeau și scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcătuit din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toți intelectualii patrioți din perioada prepașoptistă, animați – dincolo de inerentele clișee romantice și liberale – de o realitate care era conștientizată de tot mai mulți: pe locul anticelor alcătuiri se formase un popor cu rădăcini daco-romane, vorbitor de limbă neolatină, adevărat moștenitor al Daciei. Această Dacie (preromană, dar mai ales romană), chiar dacă s-a retras la un moment dat din memoria colectivă, a fost reînviată de la Renaștere încoace, pentru ca, după cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea, să nu se mai piardă niciodată și să alimenteze constant construcția națională modernă a românilor și a României. În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” și „Dacia” au făcut carieră diplomatică internațională pe fondul apărării „Republicii Creștine” cu forțe reunite ale Apusului și Răsăritului, merită o atenție specială, mai ales că unul dintre protagoniștii săi a fost Ștefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspirații clare îndreptate spre Lumea Modernă.

Ioan Aurel Pop

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.