Aseară, de fapt pe la miezul nopții, am adormit în brațele acestui telefon pe ecranul căruia m-am obișnuit să-mi aștern gândurile, nu neapărat pentru a le transmite altora cât pentru a mi le trăi eu însumi, așa m-a găsit visul, se făcea că-mi trăiam gândurile, parcă eram cu colegii mei absolvenți ai promoției de ofițeri grăniceri cu doar 45 de ani în urmă, ce înseamnă aproape o jumătate de secol în viteza trecerii care ne-a cuprins pe toți părea a spune zâmbetul înțelegător al celui ce ne fusese dascăl tânăr și frățesc, cel căruia colegii de catedră dar și noi, elevii, îi spuneam Roly rostind dezmierdul cu mierea prețuirii și a respectului care, iată, se prelingea și acum, după atâta amar de vreme, sub lumina caldă a unei sincerități neștirbite de nicio temere, ce înseamnă timpul sub puterea bucuriei magice de a ne revedea păreau a întări ochii lui, reîntâlnindu-ne în Sibiul tinereții noastre, venind care cum am putut, neîmpiedecându-ne de vreo opreliște fie ea reală sau imaginară, adunându-ne de pe unde și cum ne-a găsit vraja amintirilor, de la Arad și Timișoara ori de la Botoșani și Constanța, dinspre nordul săgetat de crestele istoriei noastre milenare ori dinspre sudul spălat de fluviul eternei regăsiri, ne-am strâns de pe cărările destinului fiecăruia, de pe potecile atât de diferite și totuși atât de asemănătoare ale existenței oricăruia, ne-am făcut bucurie întreagă în frontierele unui entuziasm de nedescris alcătuit din felii de viață, au curs povești peste povești și cei absenți au devenit prezenți datorită aducerilor aminte, mai din toate se ivea când și când înălțimea unui pârleaz greu de trecut, obstacol învins în cele din urmă aproape că nu se mai știe cum, sosind rândul fiecăruia să-și depene propriul fir în fața noastră acesta se rotunjea în câte un ghem uimitor și fabulos, dintr-o dată mi-am dat seama că istorisirea în derulare era nelafel cu vreo alta, o complexitate de întâmplări dădea aură distinctă, unică povestitorului și clipei sale de grație, nimic nu era mai important decât fărâma de prezent, totul devenea secundar în fața complexității principale, la vedere, și, probabil, așa va deveni mereu, Doamne, ce voi spune când va trebui să vorbesc, viața mea pe graniță, toată, e formată din ridurile biografiilor acestor bărbați grozavi, din nevăzutul tumultuoaselor vieți ale familiilor lor, ei au ținut piept la propriu, cu sacrificii știute ori neștiute, în posturile datoriei încredințate, au stat stavilă năvălirilor malefice, ei, acești oameni neasemuiți și devotamentul lor au avut mereu în suflet și în minte PATRIA, ei mi-au fost cândva, îmi sunt acum și-mi vor fi întotdeauna colegii cu care mă mândresc peste granițele tuturor cuvintelor și în interiorul nemărginit al prețuirii pe care le-o port, ce noroc pe mine să le fi fost atunci și azi în preajmă, nu e deloc vis ce se întâmplă, scriu împins de ofensiva limpezitoare a zorilor și încercat de o vagă teamă, de mă va cuprinde sindromul complexității principale ce voi face, eu nu am a le spune atâtea lucruri cu adevărat importante…
Firiță Carp / UZPR