Există destui oameni care pot crede că o canapea este doar o piesă de mobilier. Un obiect banal, pe care te arunci de îndată ce deschizi ușa de la cameră. Canapele există peste tot. Am ajuns să trăim într-un cult al canapelelor. Sunt nelipsite din birourile unor parlamentari, fie de la centru sau din teritoriu, sunt tot mai des întâlnite în platourile unor emisiuni de televiziune unde sunt invitate mai mereu „celebrități” din lumea artistică și mondenă! Dacă știi să alegi canapeaua potrivită și te așezi cum trebuie pe ea, poți să dai lovitura vieții. Nu este o noutate. S-a mai întâmplat și prin alte părți. Presa a scris de unele persoane că au ieșit din anonimat și au devenit vedete tv doar pentru că au pus mâna pe un birou sau pentru că au stat pe o canapea timp de o oră-două. Nu contează care parte a fost atinsă sau că invitatul a pronunțat trei cuvinte, importantă e prezența în fața camerelor de filmat. Să ne amimntim de gestul și ce a urmat după momentele de tandrețe dintre Bill și Monica, de exemplu. Peste tot s-a vorbit despre scoaterea din cotidianul firesc a unei tinere stagiare aflate în practică la Casa Albă. Cine mai auzea de domnișoara Lewinsky dacă nu se împiedica de biroul lui Clinton în drum spre canapeaua de piele din Oval Office? Nici neamurile ei bogate din California de Sud sau colegii de la magazinul de cravate, unde ar fi lucrat înainte de slujba neplătită de la Washington, nu ar fi aflat ce minuni poate să facă o canapea pentru cariera unei tinere cu solide calități, apreciate inclusiv de președintele americanilor. Iar presa a consemnat.
Ei bine, există un precedent clar, care întărește convingerea că așezatul sau trântitul pe canapea depinde de situație, conjunctură și, mai ales, de moderatorul talk show-lui popular. Gazda emisiunii te poate propulsa unde nu ai visat, afișând sfidător un „breaking news” discutabil și neverosimil pentru telespectatorii cu mintea destupată. Există producții fără idei, dominate de agresivitate și vedetism ieftin, cum există articole de nulă valoare publicate în unele ziare unde tangențial conținutul are legătură cu titlul materialului așa-zis „de presă”.
Să recunoaștem: în multe cazuri, fie că facem referire la presa scrisă sau audio-vizuală, acest derapaj media s-a transformat într-un instrument de manipulare a conştiinţelor, dirijat de indivizi care, la nevoie, nu ezită să calce în picioare buna creştere, buna cuviinţă, creând pe bandă rulantă situaţii de un penibil înfiorător. Deschizi televizorul, schimbi canalul, dai tot peste canapele pe care stau cocoțate personaje cu însușiri lipsite de credibilitate. Canapelele colorează ecranul de dimineaţa până noaptea târziu, „beneficiarii” lor având rolul de a ţine privitorii lipiţi de televizor pentru a crea ratinguri îndoielnice, indicator folosit pentru a-i duce de nas pe cei naivi. Multe evenimente sunt transformate în mahalagism, excusivitate este „la comun”, iar știrile de băcănie devin subiecte de interes național! Să folosești titluri bombastice, izvorâte dintr-o realitate mocirlită sau inexistentă în dese situaţii, ca să-ţi iasă pasența zisă „jurnalistică”, deşi ştii că nu este corect ceea ce faci, înseamnă că ai intrat într-o criză acută de subiecte, la capătul căreia presa face des fițe de formă.
Cei cu canapelele în prim-plan, poate și alții din alte zone media, este bine să mediteze la cuvintele lui Mark Twain: „Ziariştii sunt oameni care se gândesc toată viaţa la profesia pe care ar fi trebuit s-o înveţe”.
Prea multe canapele, prea multe cețuri în presă!
Eliade Bălan
(Revista UZP nr. 17/2020)