Loreta Toader ne captează atenţia cu o poezie completă în cele două secţiuni: „Memorii peste timp” ṣi „ Ḯmi eṣti septembrie”. Fiecare din cele două părţi începe cu poezie de mare profunzime în stilul lui Saint-John Perce (care cu siguranţă ar fi apreciat versurile Loretei).
Nu putem trece cu vederea versurile năucitoare „Era atȃt de frig încȃt nici gȃndurile nu au mai putut înainta – s-au retras în liniṣte căutȃnd căldura unui suflet curat” (din „Memorii peste timp”) prin care parcă ne anunţă că vom trăi ṣi noi emoţii pe care nu le-am fii putut bănui.
Poeta este bȃntuită (aproape obsesiv) de albastru „cȃte culori aṣ strȃnge din curcubeu, va rămȃne imposibil de ṣters acel albastru din sufletul meu” ṣi de toamnă (cu septembrie, octombrie ṣi noiembrie dar mai ales septembrie).
Pentru ea cerul este nepermis de albastru, în ciuda faptului că este înlăcrimată de toate culorile posibile cu care ṣi-ar picta visările „E cerul prea albastru, Doamne! / Și-n mine plȃng mii de culori / Nu ṣtiu pe care dintre ele / Să le aleg pictȃnd visări”. Stăpȃneṣte arta poetică în întregime, nefăcȃnd niciun efort de a cadenţa aproape eminescian (Și dacă…) pȃnă la consistenţa versurilor de pretenţie filozofică („Sau poate viaţa este o mirare pictată în univers cu o anume culoare, o poveste scrisă în verdele viu ce-ṣi răsfiră respirul pȃnă-n toamnă, tȃrziu…”) cȃnd îṣi colorează sufletul cu sentimente, iar visele ṣi le lasă să alerge bezmetic prin „lumi nepermise” unde poeta se abandonează pȃnă la aproape „părăsirea de sine”, mărturisindu-ṣi cu o vehemenţă aproape dureroasă iubirea („Te iubesc… te iubesc în fiecare răsărit ṣi în fiecare apus al timpului din mine!”) chiar dacă aceasta uneori poate fi ṣi traumatizată („Plimb iubirea în atele / Legănȃnd-o printre stele”) iar sufletul ṣi-l împarte cu partenerul („Mi-ai uitat sufletul ce la doi l-am împărţit…”).
Ḯṣi promite sieṣi un itinerar amoros orientat după stele călăuzitoare (asemenea temerarilor navigatori): „Vom fi învăluiţi în noaptea albastră / Călăuziţi de stele-n dragostea noastră / Vom levita prin spaţii tridimensionale / Revărsȃnd iubirea-n visele astrale”.
Omniprezenţa iubitului („Te simt… / Eṣti o himeră / Alintată ṣi mȃngȃiată / De simţurile mele / Ḯn nevoia mea / De iubire, / De a te iubi…”) o determină să-l îndemne la bucurie totală („Bucură-te de toate / Clipele trăite-n noi / Bucură-te de tine / Și de mine, de-amȃndoi/ Bucură-te”) ṣi obsedată de albastru să-i ceară „Vino, hai vino ṣi… / ia-mi sentimentele / adună-le într-un mănunchi” ṣi dintre cele ṣapte culori ale luminii în urma refracţiei să păstreze culoarea peruzelei (turcoaz sau lapis lazuli).
Are acuitatea de-a auzi „ṣoaptele iubirilor de toamnă pictate în albastrul imperial ṣi luminate de stelele jucăuṣe, martore a (ale) sentimentelor timide rămase din vara ce tocmai a trecut” ṣi-ṣi pregăteṣte fiinţa pentru „marele bal”, balul de toamnă unde visele de toamnă devin „Visuri astrale-n eterne ploi / Un timp uitat în mii de stele” ṣi-i cere iubitului „să fim iubire printre ele” (printre stele) fiindcă „zȃmbind printre stele, / vom fi amȃndoi”.
Cȃnd începe „povestea iubirii în surȃsul toamnei” îṣi permite ṣi resemnare cȃnd ne spune: „Mi-am îmbrăcat sufletul în culorile toamnei ṣi… mi-am lăsat inima în apusul soarelui ce m-a luat în braţe ṣi mi-a încălzit durerea cu sărutul reazelor calde, galben – roṣiatice, pictȃndu-mi în suflet…TOAMNA!”
Ca un acrobat care-ṣi calculează paṣii cȃnd merge pe sȃrmă, ṣi Loreta Toader îṣi drămuieṣte paṣii încercȃnd să-ṣi învingă timiditatea pe drumul care pare s-o sperie, dar nu într-atȃt cȃt să nu-ṣi găsească echilibrul stării de „a fi”, ṣi hotărăṣte să-ṣi poarte paṣii în toamnă unde îṣi sedimentează sentimentele printre frunze căzute („Sentimentele se aṣtern încet printre frunze”) acceptȃnd ṣi puţinul clipei dacă permanenţa nu-i mai este la îndemȃnă („Am să păṣesc în visul iubirii de o zi / … / Și-am să încerc să exist ṣi … să fiu …”).
După risipiri, diluări ṣi contopiri (în ṣi cu partenerul) se regăseṣte cu dorinţa de a-ṣi înţelege impulsurile „Mă pierd în tine ṣi în mine / Mă pierd în zilele senine / Și-ntr-un final mă regăsesc / Venind de nicăieri spre nicăieri plutesc / Mă regăsesc în anotimpuri / Prin toamne calde în amurguri / Și-ncerc să înţeleg iubirea / Să-mi înţeleg gȃndul ṣi firea”.
Este ispitită să înţeleagă, uneori dureros, duplicitatea ṣi nesinceritatea semenilor încercȃnd (aproape cu instrumentele psihanalizei) să găsească empatii care să-i permită să coexiste alături de alţi oameni („Să poţi simţi minciuna / Am îndurat cuvinte fără sens / Și sufletul să-l pot cunoaṣte / Am suportat dureri ṣi falsul interes // Să pot a crede-n oameni / Am încercat să-i înţeleg / Dar faptele sunt diferite / De-al lor cuvȃnt incert!”) iar esenţa ṣi elixirul cu care-ṣi bandajează inima le ia de la iubitul al cărui dor vrea să-l uite („Voi încerca să uit dorul de pe pămȃnt / Ḯmi voi lua gȃndul ṣi voi zbura cu el în vȃnt… / }mi voi lua inima ṣi o voi bandaja / Cu mireasma de tei ṣi salcȃm din viaţa ta…”) ṣi prin fereastra libertăţii îṣi îndeamnă iubitul să-i încuvinţeze descifrarea tainei din dragostea lor („Lasă-mi codrul să-mi ṣoptească / Doina inimii plȃngȃnd / Taina din iubirea noastră / Lacrima dintr-un cuvȃnt // Lasă-mi verdele din mine / Să renască peste timp / Printre stele ṣi verbine / Călători vom fi, fiind…”) mărturisindu-i: „Te simt… te simt cum îmi curgi fierbinte prin vene, te strecori / printre gene ṣi te opreṣti în iriṣi vărsȃndu-mi foc // Te simt… te simt prin marea ce-ṣi unduie valul înălţănd chemarea / iubirii din noi în noaptea ce-mi tulbură liniṣtea din inima ce-ṣi ţipă / fierbinte strigarea… // Te simt ca o nălucă, călătoare printre vise oarbe, neṣtiutoare, într-o / perpetuă dezertare în mintea ce-mi e o întȃmplare”.
Se naṣte ṣi renaṣte în fiecare dimineaţă pe care Dumnezeu i-o încuvinţează („Mă nasc de fiecare dată la răsărit de soare ṣi-n zorii dimineţii aleg / altă culoare pictȃnd iubirea în apus de vară sub formă de floare // Mă nasc de fiecare dată în Universul în care m-ai hărăzit tu, / Doamne, dȃndu-mi liniṣtea întunericului, taina luminii ṣi harul cuvȃntului // Mă nasc…”) ṣi îṣi ordonează în singurătate felul în care îṣi înţelege în „iubiri de-o zi” efemeridele („Fluturi visȃnd eternitatea-n / iubiri de-o zi murind-n ele”).
Are aṣteptări totale (ṣi nevoie de mărturisiri permanente) de la bărbatul ei care trebuie să-i confirme tot timpul că-i este total predestinat în toate lunile toamnei („Aṣ fi vrut să ne întȃlnim / Ḯn serile calde din septembrie / Și aṣ fi vrut să-mi ṣopteṣti iubirea / Ḯn nopţile dulci din octombrie… // Aṣ fi vrut să-mi spui: sunt al tău, / Ḯn nopţi de noiembrie, te voi iubi mereu…”).
Cred că septembrie i-a stȃrnit emoţii foarte puternice de comite reflexii de-o sinceritate buimăcitoare: „Ḯmi eṣti un septembrie ce-mi scrii în toamnă dorul verii pe valul ce / stă să adoarmă secunda iubirii, uitată, rămasă orfană în ṣoapta / bizară a nopţilor hrană // Oare unde-a fost secunda timpului de gȃnduri dusă, fata ce-ṣi cȃnta / iubirea-n inima tristă ṣi plȃnsă – stau cuvinte desenate-n portativul / muzical, peste suflet se aṣterne un adagio sentimental // Imperfectă mi-este clipa care azi a obosit, valul ce-ṣi tȃnguie dorul / în talazul cel lovit, gȃndul îmi aleargă visul alb, senin, neprihănit – / pentru-o clip-am ascultat glasul mării cel ṣoptit // „Și totuṣi îmi eṣti septembrie…”.
Știind că: „fiecare iubire înalţă o speranţă ṣi fiecare despărţire oferă o poveste” îṣi găseṣte timp să-ṣi trăiască cu voluptate primăvara stăruind într-o rugăminte în care îi cere iubitului: „Nu-mi alunga sentimentele / ṣi nu-mi tăia aripile” amintindu-i că: „E uṣor să păṣeṣti prin viaţă / încălţat, cu bocancii murdari / ṣi gȃndurile zdrenţuite / oferind iluzii perfide…”, ṣi pentru a se apăra îl invocă pe Salvatorul Suprem: „Ascunde-mă Doamne în liniṣtea ta!”.
Ḯn final precizăm că Loreta Toader este un poet complet, profund ṣi că versurile sale sunt veritabile scrisori de acreditare pentru lumea literaturii de vȃrf.
ICĂ SĂLIȘTEANU