default-logo

„E ca și cum în pulberi de aur ne-am duce”. Confesiuni de Paști

Eram o droaie de copii în casele de la Podul Satului; copcile, așa le spunea satul fetițelor, și copcii, cum le spunea Zoreniul băieților (sat mic cât e un deal și-o vale,/ Dar cât e câmpia lui Dumnezeu). Mai mari sau mai mici, cu petice pe genunchii nădragilor sau în coate, mai mult umblând desculți decât cu încălțăminte, mai vorbăreți sau mai tăcuți, eram însă atât de luminoși unii cu alții, de parcă am fi fost ai aceleaşi familii. Nu știam că în lume există invidie, orgolii, trădări. Ne adunam la clopotniță (coliba mea de murmur și de iarbă) să ne jucăm cu lupta (mingea) făcută din cârpe. Era jocul preferat în Postul Paștilor, adunându-ne, în acest timp, doar la clopotniță. Parcă vroiam să netezim locul, să-l veghem, știind că acolo  se aduna de Paști satul întreg și acolo se revărsa în toate culorile bucuria sărbătorii. Iar noi, copiii, nu mai aveam răbdare. Am fi vrut să se scurteze zilele, implicit jocul nostru cu lupta, numai să vină Paștile, să avem, mai repede, pantaloni scurți noi, pălării de paie luate din târgul de la Lechința (la care mama, cu vreo două găini în coș, mergea pe jos peste dealurile Sălcuței și Bungardului, cam 20 de km), sandale cumpărate de Sub Ghelete de la Bistrița și coșulețe albe din lemn, cu dungi roșii și albastre, în care să punem ouă și pască.

Până la clopotniță, pe cărare, aceasta având pământul moale, în umedul primăverii, cu degetul mare de la piciorul drept, încrustam linii, ca niște delicate pârâiașe care să lege gardurile caselor noastre de clopotniță. Uneori mergeam spre locul fericit suflând din fluierele făcute din sălciile gălbinii, blânzi străjeri ai grădinii lui Coșarcă.

Era înaltă clopotnița (iar noi atât de prichindei),  erau înalți și prunii din jur, deschizându-și ochișorii primelor flori, atât de cuminți sub razele dulci ale soarelui. Când se lăsa seara, ne grăbeam să ajungem acasă unde ne îmbia aburul mămăligii, ridicându-se fuior spre lampa aprinsă deasupra mesei, parcă împodobind-o. Era domoală înserarea, cum domoale erau vorbele mamei când ne chema să ne umple blidele cu iubire și apoi să spunem rugăciunile înainte de a adormi. Nu le spuneam oricum.  Ne așezam cu toții în genunchi, în fața unei lăiți (bănci) lungi, fiecare având puse în față grămăjoare din boabe de grâu, în număr de cinci cu câte zece boabe fiecare, însemnând repetarea rugăciunii Născătoare de Dumnezeu, despărțite de câte un bob care însemna rugăciunea Tatăl nostru (Ochiul le înșira ca pe merele dulci, / Roți de foc în cale îmi părea că vin). Fiecare, eram opt copii sub ochii de cer ai părinților, spuneam rugăciunile în gând, sub doar o dâră de lumină, căci se micșora mult flacăra lămpii, cumpărând rar câte o cupă de naftă (petrol), cu un leu și cincizeci de bani, de la Badea Toderică sau din Ciscut, satul vecin. Numai că simțeam cum vine lumină din icoanele așezate pe perete deasupra lăiții. Ne strângea în brațe liniștea, simțind și pâlpâirea stelelor de-afară, și acea liniște, acel inefabil, ne alinta apoi somnul. Câți îngeri ne înconjurau căpătâiul!

Din boabele de grâu așezate în potirul rugăciunii, tata punea o mână în sacul pe care-l ducea la moară la Sânmihai să facă făină de Paști și o mână de boabe o punea în grâul pregătit pentru semănatul de primăvară, grâu pe care-l spăla ca pe un nou-născut, uscându-l pe lipidee ( covoare) în curte la soare, spre a fi dat curat și împrospătat pământului (Ciubere albe cară apă-n Deal/ Să spele, tata, grâul de tăciune,/ Să iasă miere din pământ, / În bob cu gust de botejune). Din aceleași boabe, duse la râșniță, se făcea în Vinerea Seacă (Vinerea Mare) un palaneț (turtă) copt direct pe fața sobei, foarte sărat, din care fiecare căsean mânca o bucată seara, după Postul negru al zilei.

Era nevinovat jocul nostru la clopotniță, ca cel nevinovat al mieilor din ocoale sau al fluturilor albi ce împânzeau marginea pârâului de la Podul Satului sau ca acel joc de-a prințesele și prinții din basme, făcându-ne lanțuri din fire de păpădie, atârnându-le la gât, ca pe odoare rare.

La clopotniță, aflându-se lângă Casa Parohială, eram priviți cu îngăduință  de părintele Chiciudean, preacinstitul părinte care îi alegea dintre noi pe cei patru copcii care să ducă Chipul (epitaful) lui Iisus când se înconjura biserica la Slujba Prohodului. Pentru a fi ales trebuia să dovedești cumințenie și hărnicie multă, de care să fie lămuriți nu doar părinții și frații, ci cât mai mulți săteni, la fel domnii învățători Pamfil Dobârtă și Ion Scridon,  bunii noștri care nu ne opreau de la rânduielile bisericii. Eram întotdeauna unul dintre cei patru aleși de părinte. Știam din timp și atunci, trecând prin sat și salutându-i pe cei întâlniți, îmi ridicam cu un fel de mândrie umerii, spre a fi mai înalt, căci rolul meu din Vinerea Prohodului nu era unul oarecare.

Atunci, când înconjuram biserica în Vinerea Seacă la Prohod, ni se părea că atingem cu frunțile cerul, uimiți și bucuroși, plutind  în valuri de lumină și glasuri cerești, în metania ierbii și a crengilor de prun. În emoția și slava acelui moment, orice privire, orice gest, orice cuvânt era torță, făcând ca pereții bisericii luminați să fie vârfuri de deal, reverberând înminunarea din jurul bisericii. Aveam în mâini, strângând un colț al epitafului, bănuțul de cleștar și surâsul. În surâs cuprindeam zilele Învierii. La fel în încântare.

Mă fascinau chemătorii.

În noaptea ce despărțea Ziua de Paști de cea de-a doua zi, toată noaptea, feciorii umblau să cheme fetele de măritat la joc, purtând colaci mari împletiți și împodobiți cu petele (panglici) multicolore de fetele satului și bâte de asemenea împodobite. Casele cu fete de măritat aveau lumina aprinsă toată noaptea. Eram încântat să-i văd pe feciori, parcă venind dintr-o altă lume. Se întâmpla uneori să mă trezească din somn salutul lor răspicat, urmărindu-i, apoi, uimit cum se ospătează și cântă troparul Învierii. Umblau la case până dimineața, când, la începutul liturghiei, intrau în biserică cu colacii și bâtele ce transmiteau prin culoare bucuria Învierii, așteptând și binecuvântarea preotului pentru ca să poată începe în bătătura satului jocul.

Încântați eram și atunci când, Paștile, fiind mai în iarnă și încă nu se împreunau turmele, să mergem cu oile și mieii la păscut. Diferența față de zilele obișnuite erau coșulețele pe care le duceam cu noi, în care aveam ouă, pască și cozonac, îmbiindu-ne la un festin al nostru, al ciobăneilor. Treceam de Zorea și urcam spre Ciscut (Sălcuța), ajungând După Coastă, locul cu cele mai curate fântânițe (izvorașe), în jurul cărora ne jucam  de-a prinselea, în timp ce și mieii aveam jocul lor sub jocul razelor de soare : Ce joc îngeresc aveau mieii/ După Coastă, lângă fântânițe!/ Mieii, cei nesacrificați,/ Cu soarele dalb în cornițe. / Era zi de Paști și iarba/ Creștea în ochii mei zăludă…/ Strigam la iarbă și la soare,/ Iisusul înviat să mă audă./ Din visul zilei ieșea oul – / Ochiul ud în mută mirare. / În el îngenuncheau toți miei,/ Lingându-l ca pe-un bruj de sare. / Eram în cuib, în susur, în alean. / Gropile lumii erau atât de departe…/ Creșteam odată cu iarba și mieii. / Le eram păstor și le eram frate.

Acum știu mai bine. În zilele acelea, eram în Locul Înalt. Acolo era Suișul. Măreția și durerea Procesiunilor Săptămânii Mari ne îndreptau sufletul,  ni-l împlineau. Înconjurul bisericii (mersul în cerc)  era simbolul căutării desăvârșirii. În noi (o spunem acum, rememorând), zburau păsările lui Maitec, cu aripile aplecate în rugăciune. Păsările artistului au forma Crucii jertfei lui Iisus. Totul prelua forma crucii. Chiar și întretăierea lumânărilor, când fiecare luam lumină de la celălalt, în șir. Merindarea cu care tata învelea blidul cu prescură, pască și ouă, pe care-l ducea la biserică în Ziua de Paști,  așezându-l, alături de altele sute, în fața altarului spre a fi sfințit, era legată peste blid sub forma Crucii. Merindarea avea cusute motive în forma Crucii, fața de masă pe care se frângea pâinea în Ziua de Paști avea ca ornament Crucea și, la fel, paharul cu care aduceam anafura. Ușa bisericii ni se părea o cruce imensă în Noaptea Învierii când răsunau cuvintele: Deschideți, mai-mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați-vă, ca să intre Împăratul Slavei! Atunci, gândul nostru, fiorul, lacrima bucuriei tot sub forma Crucii se rânduiau. După cum și ramurile de salcie pe care de Florii le așezam la ferestre, la poartă, la obloane  și peste cartea de rugăciuni din casa dinainte.

E ca și cum în pulberi de aur ne-am duce/ E ca și cum ne-am răstigni și noi pe cruce.

 

 

                                                              Valentin Marica/ UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*