Îmi adusese tata o pereche nouă-nouță de bocanci de la oraș. Era înainte de Moș Nicolae, dar el mi-i adusese fiindcă se rupseseră cei vechi și nu mai aveam cu ce să merg la școală.
De la Moș nu primisem niciodată nimic. Am zis însă că, de data aceasta, având niște încălțări atât de noi, o să fie altfel. Așa că am scos de seara bocancii afară la prag, iar a doua zi m-am sculat cu noaptea în cap, ca să văd dacă mi-a adus Moșul ceva.
Am înlemnit de uimire.
În compensație parcă la toți anii în care uitase să intre în curtea noastră, Moșul îmi lăsase în încălțări cel mai grozav dar cu putință. Bocancii mei erau plini de zăpadă. Ninsoarea adusă de moș își pusese bocancii mei și umblase, așa încălțată cu ei, prin tot satul.
Înghețaseră bocnă. De bocanci vorbesc, așa că i-am dus în casă și i-am așezat lângă sobă, să se dezmorțească. Aveam de ce să fiu mândru de ei. Zăpada ce-mi folosise bocancii era prima din iarna aceea. Și să vezi potriveală: purtam același număr la picior!
Mă gândeam s-o poftesc și pe ea înăuntru. Despre zăpadă zic. Căci o socoteam un fel rude. Nu cred, însă, că i-ar fi plăcut să stea cu spinarea rezemată de sobă. Mai cu seamă că era foarte fierbinte. Soba, adică. M-am mulțumit până la urmă cu părul alb al bunicului. Doar că, în loc de ninsoarea ce ne troienise curtea, m-am pomenit în odaia unde dormeam cu o ninsoare mai mică.
Dar bucuria a fost la fel de mare. Văzând-o înăuntru, era ca și cum ninsoarea cealaltă, de afară, nu mai umbla prin lume desculță.