default-logo

Şi ningă, zăpada ne-ngroape…

O spune Bacovia, ne-o cântă Nicu Alifantis.

Am o slăbiciune pentru iarnă – poate pentru că sunt născut în decembre

La fel şi revista, acum fix doisprezece ani, decembrie 2010. Numai că revista pare a avea o slăbiciune pentru toamnă. Pentru toamna omenirii. Căci şi omenirea are anotimpuri, civilizaţiile în general. Vârste. Asta a noastră a pornit, abia bipedă, din răcoare de peşteri, mâncând rădăcini, ouă de păsări, şopârle şi insecte, a ajuns pe Lună, a demonstrat până la urmă şi Marea Teoremă a lui Fermat, dar de-acum a dat în mintea propriei copilării, duce lipsa peşterii şi fierturii de gândaci – peste toate, loveşte cu piatra, cu măciuca, cu bomba în stânga şi în dreapta… Şi adună bani… Vai de sufletul şi de soarta ei dacă o mai ţine mult aşa!

Iar după toamnă vine iarna… Iarna aceea… (Iertaţi abuzul de puncte de suspensie, sunt menite a lăsa răgaz pentru imaginaţie, pentru a umple în gând spaţiul din spatele cuvintelor, care doar sugerează.) Căci după cum merg vremurile, omenirea spre iarnă se îndreaptă. Spre iarna aceea

Între timp, slavă Celui de Pretutindeni, vine iarna lui Bacovia, cântată de Nicu Alifantis. Vine alba iarnă dunăreană a lui Vasile Voiculescu, cu gorganele de-omăt, cântată de Tudor Gheorghe. Cum să nu te apuce nostalgia, dorul de a te lăsa pe spate în nămeţi şi a privi spre cerul parcă tot mai apropiat cu fiecare fulg care ţi se topeşte pe faţă, sau nu se mai topeşte, nu se mai…

Sau dorul de a te ridica printre fulgi, peste ei, peste dealuri şi case şi păduri, pentru a vedea cum ninge, tot ninge, din Ardeal la Chişinău (a scris aşa Marian Mărgărit, cântă astfel Paul Surugiu zis Fuego, bravo lui pentru Drag de România mea!), peste casele mici şi casele mari deopotrivă, peste oamenii mici şi oamenii mari la fel, care-s cu toţii egal de neînsemnaţi când sunt văzuţi – dacă se mai văd – de sus. Da, zăpada iernii albeşte totul, nivelează, purifică. Şterge graniţele. Când ninge, ninge peste toată românitatea, de la Tisa pân-la Nistru – şi cel mai iarnă e în Ardeal (o spune Adrian Păunescu, o cântă Vasile Mardare)…

Recunosc, ascult ore în şir muzică despre iarnă. Colinde sau folk. O chitară, o voce, un poem. În surdină, în timp ce tehnoredactez revista. Amestec aşadar anotimpurile, toamna omenirii, cu iarna ce o paşte, geologică în durată, cu iarna ce va să vină dincolo de geam, purificatoare. Cea care face posibilă primăvara…

Îmi imaginez Europa acoperită de zăpadă, din Bruxelles până în Crimeea – cel puţin. Albă, luminoasă, senină. Vocile copiilor din Ieud şi clopoţeii care râd până la lacrimi, la fel de la Atlantic până la poetul de dincolo de Urali. Chipul Crăciunului. Nimic în plus, nimic în minus. Dar făcând posibilă primăvara.

De doisprezece ani scriu editoriale şi în fiecare lună îmi propun să scriu ceva ca un colind, ca o urare, cu seninătate, şi de fiecare dată îmi iese o constatare tristă, o prezicere rea, deghizate într-o „analiză-eseu” plină cu sugestii şi puncte de suspensie, căci nu vreau să le spun de-a dreptul, nu mă lasă „decalogul” revistei şi nici respectul pentru cititor. Cum să vorbeşti pe şleau despre politicienii mai mici sau mai… cotrocenari (iertare excepţiilor), mai dâmboviţeni sau mai bruxellezi, cum să-ţi păstrezi cumpătul când îi auzi şi vezi, pe ei şi pe oengiştii lor, unii, capete seci, alţii, capete mai bine mobilate, dar cu toţii conştiinţe pustii, guşi şi cefe groase, bulbucaţii ochi de broască, făcând din alb negru şi din negru alb, trădându-şi neamul, deci sufletul, pentru ce?… pentru ce?… vai de sufletul lor! Degeaba vrei să scrii senin, dacă auzi că ţara, că românii, voievozii, istoria, limba, părinţii şi bunicii, că cimitirul din deal şi biserica de lângă el, că Eminescu şi Mioriţa, că poarta casei… totul, totul trebuie uitat, vândut, pângărit, înlocuit cu şiruri aseptice de zerouri şi unuri… Se face cerneala fiere când auzi că „niciodată românii nu au dus-o mai bine ca acum”, martor fiind ani mulţi că atunci când primele ninsori or să se cearnă, atunci va fi mai greu de cei plecaţi (acelaşi Adrian Păunescu, cântat de Ştefan Hruşcă), iar plecaţi, de prea-mult-binele din România, sunt, se spune, un sfert dintre români. Şi iar iese un editorial trist–militant.

De-aceea mi-am zis: de data asta vorbesc doar despre iarnă, citez cel mult muzică despre iarnă, iar de Crăciun dau o fugă la Cicăneşti, poate am noroc şi întâlnesc pe stradă copii mergând „Cu Steaua”, îmbujoraţi, cu cămăşuţe înflorate şi săbii de lemn, recuzita magilor de la Răsărit. Îi rog să-mi colinde, îi ascult cu ochii închişi, ca să-mi închipui că sunt unul dintre ei, iar prin minte o să-mi treacă cea mai definitivă apreciere politico-ideologică auzită la ţăranii din sat, reacţia lor atunci când aud de noi legi, noi directive, noi trăsnăi progresisto-europene – „Mai dă-i dreacului!…”. O să-mi treacă prin cap, dar n-o scriu pe hârtie, nu mă lasă nici ştaiful revistei, nici sentinţa nu are savoare în scris, ea trebuie pronunţată, cu dispreţ şi trecătoare greaţă, strâmbând gura şi accentuând ea din dreacului… Încercaţi – e terapeutic, o bună încheiere a anului care tocmai se încheie.

Reconfortaţi, să privim apoi cum ninge decembre…

Şi să ne gândim la primăvară…

Gheorghe Păun

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*