,,Ne bântuie nu numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală, de către altcineva, părerea noastră proprie. Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi glasul nostru”. (…) „Vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos ca la întâlnirea cu cele mai bune cunoștințe”.Așa scria la începutul veacului trecut Ion Luca Caragiale și, cu toată dragostea, trebuie să spun că nu întotdeauna avem, astăzi, motive să îl contrazicem.
Și când fac această afirmație, care se prea poate că îi va irita pe unii cititori, mă gândesc la dubla măsură cu care opinia noastră publică judecă și reacționează în cazul a două situații de strictă actualitate. Pe de o parte, avem avalanșa de proteste și de puneri la zid a jurnaliștilor de la canalul Rai Uno, care și-au permis să o deranjeze și să o aducă pe culmile disperării pe senatoarea antivaccinistă Diana Șoșoacă. Am mai scris acum câteva zile, tot aici, în coloanele „jurnalului”, că nu pot fi, în niciun caz, de partea jurnalistei Lucia Goracci, indiferent de palmaresul reporterei din țara lui Dante, atâta vreme cât nu a procedat corect și nu a respectat cele convenite anterior realizării interviului. Cu atât mai mult cu cât este evident că adevăratul mobil al interviului era acela de a face din fulmicotonanta Daniela Șoșoacă nu numai prototipul antivaccinismului la scară continentală și chiar transoceanică, ba chiar emblema unei nații retrograde, incapabile să înțeleagă rostul măsurilor de protejare împotriva pandemiei. Fapt care, am scris tot în precedentul meu articol, nu poate în niciun caz să justifice reacția absolut incalificabilă a senatoarei cu pricina și nici pe cea a soțului său. După cum nu poate justifica nici campania denigratoare a unei anumite părți a presei italiene, dar nici cenușa în cap pe care guvernul de la București, prin premierul său, și-a turnat-o în cap, doar-doar de se vor îndura guvernanții din Cetatea Eternă să nu ne reclame la justițiarii Uniunii Europene.
Atitudine cu care nu putem fi în niciun caz de acord și pe care nu am cum să nu o pun, într-o rușinoasă antiteză, cu tăcerea pe care aceleași autorități de la București o păstrează, și nu de azi, de ieri, față de drama cumplită a soților Camelia și Petru Furdui. Cetățeni români domiciliați în Republica Federală Germană, cărora instituția de protecție a copilului din această țară le-a luat, în mod abuziv și fără a avea o hotărâre judecătorească, pe toți cei șapte copii ai lor. Șapte copii pe care îi ține și acum departe de părinți, iar justiția din acest stat-fanion al Europei Unite amână de cam prea multă vreme să dea o sentință dreaptă și corectă. Sentință care, iertat să fiu, am mari semne de întrebare că va da și câștig de cauză familiei Furdui. Foarte adevărat, Ministerul de Externe, prin Ambasada țării noastre la Berlin, a făcut unele demersuri pe lângă autoritățile germane, dar, după cum se poate vedea, aceste demersuri au rămas fără rezultat. După cum aceleași respectabile autoritățile germane nu dau semn că au luat în considerație mesajele pe care le-au transmis mitingurile de solidaritate cu familia Furdui, care au avut loc recent la București și de la Suceava. Mitinguri la care au participat două personalități marcante ale Legislativului nostru, senatorul PSD Titus Corlățean și deputatul PNL Robert Sighiartău. Nicio reacție, însă, din partea premierului Nicolae Ciucă și, mai ales, a președintelui României, Klaus Iohannis. Motiv pentru care nu pot să nu îmi pun întrebarea: oare pentru domniile lor, Camelia și Petru Furdui nu sunt și ei tot niște „dragi români”?
Cât despre semnalele de solidaritate cu această familie cumplit nedreptățită, pe care m-aș fi așteptat să le găsim pe fluxurile media alternative, cu tot regretul trebuie să spun că acestea sunt rare și chiar au dispărut după ce mitingurile de solidaritate s-au încheiat. Cu totul altfel stând lucrurile atunci când este vorba despre torentul de postări în apărarea Dianei Șoșoacă și, bineînțeles, de hulire a celor care exprimă întemeiate și corecte rezerve asupra modului său de comportare în incidentul din cabinetul său, toate sub deviza: „Diana Șoșoacă c*est moi!”.
De bună seamă, o asemenea antiteză – de fapt, dubla măsură – cu care opinia publică operează în aceste două situații nu poate să nu ne conducă și la câteva semne de întrebare asupra cauzelor sale. Un prim răspuns ar putea fi acela că, în primul caz, este vorba despre o persoană publică, ceea ce face ca solidarizarea cu ea aduce și o oareșce vizibilitate pentru cel ce și-a exprimat-o, mai cu seamă dacă o face în acel stil în care se comportă și se exprimă Diana Șoșoacă. Iar, pentru că stilul este omul, înclin să îi dau dreptate confratelui Mirel Curea care, mai zilele trecute, într-o dezbatere la Antena 3, remarca faptul că, în și prin Diana Șoșoacă, se regăsesc, adică se manifestă și se exprimă, o anumită parte a electoratului românesc, adică a populației scumpei noastre patrii. Persoane pentru care nu contează dacă discursul agresiv, chiar violent, al Dianei Șoșoacă exprimă adevăruri, ci numai faptul că „le-a zis-o!”. Împrejurare în care nu putem să nu recunoaștem reverberații ale faimoasei susțineri a lui Gabriel Liiceanu, după care ,,dreptul de a huidui este principalul drept democratic”.
În aceste condiții, este evident că nefericirea și zbuciumul familiei Furdui nu poate fi pentru gestionarii și manevranții unor anumite canale ale media online un subiect aducător de mare audiență. Nu mă îndoiesc, sincer să fiu, că, dacă ar fi fost vorba despre progeniturile unor vedete de plexiglas sau, mai rău, dacă s-ar fi invocat sloganul „Ciuma Roșie!”, cu totul și cu totul altfel ar fi stat lucrurile!
Șerban CIONOFF