Vocea mea adevărată e vocea cărţii, a cuvintelor ce-mi amintesc de şansa de-a face ucenicie printre cărţi şi manuscrise, în Casa Perpessicius, din strada Eminescu nr.122, cel mai mare editor al lui Eminescu, din toate timpurile, autor al celor şase volume, continuate după dispariţia Maestrului, de Academia Română.
Ca un dar frumos, viaţa m-a adus în această casă, fiind studentul fiului Maestrului, domnul prof. univ. dr. Dumitru D. Panaitescu, simţindu-mă ca elev şi după terminarea facultăţii, faţă de marile nume ale literaturii, nume, în faţa cărora îţi vine să îngenunchezi ori să-ţi faci cruce.
Cum poţi să te exprimi dacă nu ai cuvântul, dacă nu ţi-a tremurat mâna având facsimilul unei poezii de Eminescu, s-auzi cum lumea tace, cum dragostea şi admiraţia înseamnă smerenie. „Am primit scrisoarea din 30 ianuarie, îmi scria domnul profesor D.D. Panaitescu. Aici te aşteaptă volumul V din OPERE. Dacă vrei ceva din biblioteca mea, te îmbraci în costum de scafandru şi cauţi. Îmi pare bine că eşti appliqué”.
Aici, în această casă nu mi-au fost străine nici problemele de sănătate ale Maestrului, nici prezenţa unor redactori de la editurile unde îi apăreau scrierile, nici cele două vizite ale Preşedintelui Ţării prin care a obţinut înfiinţarea Muzeului Literaturii Române, al cărui prim director a fost până la sfârşitul vieţii.
Aici, am fost martorul contribuţiei hotărâtoare a scriitorului Eugen Barbu, care a obţinut de la Preşedintele Republicii aprobarea să nu fie demolată casa care-l adăpostea pe editorul lui Eminescu, cu familia sa, soţia, doamna Alice Paleologu şi fiul, dl. prof. univ. dr. Dumitru Panaitescu, casă în care aşteptau atâtea manuscrise, nu numai ale lui Eminescu.
Într-un fel, am fost martorul acelor evenimente despre care nu numai istoria literaturii a scris şi va mai scrie, chiar şi istoria limbii şi culturii acestui popor.
Povestea cu „Făt –Frumos din lacrimă” continuă.
(Ion Văduva)