default-logo

Poezia sau tentația imposibilului!

Pasiunea frenetică a artei poate duce la anularea artei în sine, parafrazându-l pe Charles Baudelaire (L`Art romantique) am putea spune că mesajul liric se anulează pre sine. Trăirea poetică devorează sinele ființei auctoriale. Mesajul poetic este o imposibilitate acută a expresiei. Trăirea poetică ”arde”, anulând ce spune/transmite poetul prin versuri. Opera poetică este o construcție funciară indelebilă, o perpetuare a necunoscutului, o formă a nespusului. Opera lirică se naște din durerea emoției pentru a transmite că nu spune nimic important pentru preajmă și, totuși, este atât de cutremurător pentru lumea sensibilă, care însumează fiecare suflet și individ în parte. Poezia este despre esențialul universalului și rimează în consistențe succesive. Dicteul automat este mitraliera și cadența poeziei. Omofoniile versatile sunt gloanțele letale ale emoției. Ele nu vorbesc, ci ucid mesajul. Versul este o aparență ludică a expresiei lirice, dar în realitatea sensibilă este o inexpresivitate cutremurătoare a sensibilității individuale care se vrea colectivă. Poetul nu transmite, ci se împărtășește din emoția universală, el se frânge în versuri, care nu exprimă nimic concret, ci doar puseuri ale tainei care nu se descoperă, ci se intuiește. Poezia nu este o dictare suprarealistă, ci mai degrabă o interiorizare sub-realistă, născută din subterana memoriei emoției, nu din excesul de naturalism cotidian, în maniera lui André Breton sau Geo Dumitrescu. Poezia este o formă de cunoaștere a cunoștinței sensibilului și o „poveste de dragoste și ură” a emoției cu forța inconștiutului acesteia. Opera lirică reprezintă o stare de somn a trezviei, care aduce străfundurile sub-realității necunoscutului în lumina metaforelor nedezvăluite, care spun că nu ne spun nimic despre siajul concretului. Poezia este o formă de cunoaștere a sincerității sensibilului și o răzbunare a emoției neconsumate. Lirica ne confirmă ceea ce nu se poate certifica în paradigma rațiunii. Mesajul poetului este ca o săgeată care nu nimerește ținta. Lasă la latitudinea preajmei să decidă forța loviturii nu și locul, care poate rămâne necunoscut, al țintei. Poetul se poartă ca un Cupidon obraznic care greșește ținta. Libertatea de a trage cu arcul este o definiție paradigmatică a poeziei. Poezia este despre forța emoției, nu despre tentația imposibilului de a transmite un mesaj sau o direcție senzitivă. Nu contează ce spune poetul, ci cum o spune și nici atunci nu este despre sensul creației, ci mai degrabă despre absența orientării. Ce este tentația imposibilului? E o formă de a nu se ajunge la ținta sensului sau la o explicație exhaustivă a înțelesului. „Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul”, scrie Arthur Conan Doyle. Dar ce este adevărul în poezie? Există un adevăr al mesajului poetic. El poate fi transmis oare? Cred că poezia nu are legătură cu adevărul, ci, mai degrabă, cu tentația imposiblilului. Există un optimism la corifeii rațiunii privind posibilitatea imposibilului. Eseistul Marius Torok crede că „posibilitatea imposibilităţii face imposibilul posibil”. Dar în lumea muzelor imposibilitatea este o formă de stil, nu o împlinire a posibilului. Expresia poetică este o imposibilitate, atâta timp cât încerci să redai prin cuvinte ceea ce nu poate fi exprimat, iar o dată exprimat își pierde esența, în sensul că se concretizează în imagini sau emoții, care nu ține de cauză și efect sau de reacție și contrareacție. În ultima vreme încerc sa dezleg sensul poeziei. Și am sentimentul paradoxal care s-a spus tot, dar de fapt nu s-a spus mai nimic despre mesajul liric. Suprarealiștii lăsau la mâna hazardului poezia, dar irealitatea operei lirice ține de imposibila ei exprimare, nu de „jocul secund” al improvizației. Avangarda literară a excelat într-o revoluție „contra naturii” și a negat creația lirică, de fapt resurecția schimbării nu aduce nimic nou, doar confirmă că poezia, de fapt, este o evadare din toate lumile posibile. Grupul suprarealist André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard și Bernard Peret au încercat să spargă acel tabuu al limbajului, însă fără succes, căzând într-un manierism al negației și într-o imposibilitate a mesajului liric.

De altfel, suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului inventat de Tristan Tzara la „Cabaret Voltaire” în „exilul” elvețian. După al doilea război mondial, gruparea suprarealiștilor români au reluat aceste jocuri ale suprarealiștilor privind hazardul expresiei lirice, numindu-le „ioachime”. Paul Celan, Gherasim Luca sau Nina Cassian se jucau pe bilețele cu versuri și le recitau întâmplător într-o serie aleatorie în cenacluri de scandaluri literare într-un București imediat postbelic devastat de război. Imposibilitatea expresiei lirice este motiv de ironie pentru Marin Preda în romanul „Delirul” din 1974, care a auzit și a participat indirect la astfel de „ioachime” ale hazardului liric propus de poeții suprarealiști. Tânărul ziarist Paul Ștefan participă la un Revelion suprarealist din Bucureștiul ocupat de sovietici, iar Marin Preda ironizează subtil gruparea suprarealistă bucureșteană, ca un fel de degradarea a formei liricii postbelice: „În sârșit, musafirii ajung la „Ioachim”: Luchi împărțea deja fiecăruia câte o foaie de hârtie și un creion. Noul joc consta, îi explica ea lui Ștefan, în a lăsa imaginația liberă pe un subiect dat. Subiectul însă îi era străin, spuse el, când auzi despre ce era vorba, două nume de femei, care fură numite cele două orfeline. Nu-i nimic, zise Luchi, scrii ce vrei, vei fi cu atât mai amuzant… Ștefan ar fi vrut să nu ia parte, nu înțelegea ce trebuie să facă, dar nici nu voia să ceară să i se explice a doua oară. Cine erau cele două orfeline? Era stupid, ei le cunoșteau, dar el habar n-avea…Nu scrisese nimic…și dădu foaia mai departe fără să fi scris nimic…” Aceste jocuri ludice erau despre imposibilitatea exprimării mesajului liric. Tentația imposibilului în poeziei era prea gravă pentru eroul lui Preda pentru ca să perceapă ludicul din taina liriciului, ca la suprarealiștii îmbibați de alcoolul viselor prea îndrăznețe. De fapt, Marin Preda și suprarealiștii români erau zguduiți de imposibilul mesajului poetic într-un context isotric precis și degradat. Suprarealiștii au realizat tentația imposibilului în poezie după modernismul lui Rimbaud, dar au încercat să ofere o non-soluție la capcanele tentației hazardului în poezie. Identificarea esenței și expresiei lirice este o provocare a tentației imposibilului în poezie. Ecuația poetică este una ce ține de sensul forței emoției într-o lume sensibilă tot mai improbabilă și de un inconștiut asumat. „Poezia este limbajul prin care omul își explorează propria sa uimire”, scrie Christopher Fry. Asistăm la o perpetuă uimire a forței emoției, ceea ce spune și afirmă poetul nu este în limitele rațiunii. Până la urmă parafrazându-l pe Novalis, poezia vindecă rănile rațiunii, iar mesajul poetic nu este un scop explicativ al mesajului, ci o trăire ce ține de „uimirea” sensibilului. Este poezia o mirare a existenței? Nichita Stănescu într-un stil neo-modern a oferit un răspuns original și funciar la blocajul poeziei invocat de suprarealiști: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”. La această paradigmă a mirării și bucuriei de a fi se comprimă poezia pentru a răspunde, astfel, tentației imposibilului. Până la urmă fiecare poet și iubitor de poezie știe mai bine taina interioară a propriei trăiri poetice, în limitele și „ilimitele” sale.

Ionuț Țene / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*