PERSONALITĂȚI MARCANTE ALE PRESEI ROMÂNEȘTI ( SEPT. 2019)
CĂLINESCU ( pseudonim, numele real, Gheorghe Vișan, înfiat, la vărsta de șapte ani, de familia Constantin Călinescu din Iași) (19 iunie 1899, București – 12 martie 1965, Otopeni- București) critic și itoric literar, poet, prozator, dramaturg, publicist, academician, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române , unul din cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și E. Lovinescu. Primele două clase primare, la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două, la București, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir din București, Liceul „Gheorghe Lazăr”, Facultatea de Litere și Filozofie din București ( în 1919). Licența în Litere (1923). Profesor de limba italiană pe la diverse licee din Timișoara (1928) și București (1928-1935), apoi pleacă la Roma , cu o bursă pentru Școala Română din Roma, ( fondată de Vasile Pârvan), actualmente Academia di Romania. Modelele sale: profesorul de limbă și literatură italiană Ramiro Ortiz și Vasile Pârvan, spirit enciclopedic. Doctor în Litere la Universitatea din Iași (1936) cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Eminescu. Conferențiar de literatura român la Facultatea de Litere a Universității din Iași (1937). Din 1945, se transferă la Universitatea din București. În 1926, colaborează cu versuri la Universul literar și Gândirea,, cu care va polemiza în paginile revistei proprii Capricorn (1930). În perioada 1933-1934, a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, înființată la Iași, în 1906. La București, colaborează la Revista Fundațiilor Regale, condusă de Al.Rosetti, până în 1947. Fondează, la Iași, Jurnalul literar(1939). A condus revistele Jurnalul literar și Lumea (1945) și ziarele Tribuna poporului (1944) și Națiunea (1946). După 1947, publică în revistele Gazeta literară (ulterior, România literară ) și Contemporanul, unde are o rubrică permanentă, începând din 1956. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul. După 1947, este scos de la catedră, devine director al Institutului de Teorie Literară și Folclor, care, după moarte, îi va purta numele.(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.
OPERA: Principii de estetică (1939), Impresii asupra literaturii spaniole (1946), Sensul clasicismului (1946), Scriitori străini (1967), Poezii (1937), Lauda lucrurilor (1963), Șun, mit mongol sau calea netulburată (1943), Teatru (1965), Cartea nunții (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965), Studii fundamentale despre Eminescu, Creangă, Alecsandri, N. Filimon, Gr. Alexandrescu, Impresii de călătorie etc.
CAMIL PETRESCU ( 9/21 aprilie 1894, București – 14 mai 1957, București), poet, prozator, dramaturg, gazetar, eseist, critic de teatru, doctor în filozofie, membru titular al Academiei Române (din 1948). După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul Național „Sf. Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, apoi Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București (din 1913). Licență cu „magna cum laude” .Profesor de liceu la Timișoara. Doctor în filozofie cu o teză despre teatru ( Modlitatea estetică a teatrului). Debut în revista Facla lui N.D. Cocea (1914). Între 1916-1918, participă ca ofițer în Primul Război Mondial. Pleacă pe front, unde este rănit. Experiența războiului se va regasi în proza sa. Din 1920, participă la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, iar în revista Sburătorul publică primele poezii. Debutul editorial cu vol. de Versuri din 1923.. În 1939, director al Teatrului Național din București. Colaborează la Facla și la Cronica lui Tudor Arghezi. Conduce revistele Banatul românesc, Țara și Limba română. A întemeiat și condus revistele Săptămâna muncii intelectuale (1924) și Cetatea literară (1926). Din 1934, colaborator, apoi redactor -șef al Revistei Fundațiilor Regale. OPERA: Poezie: Versuri. ( 1923), Un luminiș pentru Kicsikem (1925), Transcendentalia (1931), Proză: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , roman (1930), Patul lui Procust, roman (1933), Un om între oameni , roman (1953-1957). Dramaturgie : Jocul ielelor (1918), Act venețian (1918-1946), Suflete tari 1921), Danton (1924-1925), Mitică Popescu (1925-1926), Bălcescu (1948), Caragiale în vremea lui (1955), Însemnări: Rapid Constantinopole-Bioram (1933), reportaje de călătorie.
CEZAR PETRESCU ( 1 dec. 1892, satul Hodora, com. Cotnari, jud. Iași – 9 martie 1961, București), prozator, traducător și gazetar, redactor la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țara nouă, Voința, fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919-1924). Membru titular al Academiei Române (din 1955). Liceul la Roman, apoi la Iași, unde a susținut bacalaureatul (în 1911). Facultatea de Drept la Universitatea din Iași. Licența în Drept (1915). Este unul din cei mai de seamă gazetari ai secolului trecut. Alături de L. Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu, întemeiază revista Gândirea (1921). Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul (1928), director al ziarului oficios România (1938) și al revistei România literară (1938), suprimate în 1940. A colaborat la Facla, Opinia, Versuri și proză, Cronica, Chemarea, Neamul românesc ș.a. Premiul național pentru literatură (1931) și Premiul de Stat pentru dramaturgie , în 1952, pentru Nepoții gornistului, în colaborare cu Mihai Novicov. OPERA: Întunecare, 2 vol., 1927-1928, Ochii strigoiului, 1924, Calea Victoriei, 1930, Greta Garbo, 1932, Duminica orbului, 1934, Oraș patriarhal, 1930, Noi vrem pământ, 1938, Comoara regelui Dromichet, 1931, Aurul negru, 1934, Apostol, 1933 și 1944, Fram, ursul polar, 1931.
CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU (15 februarie 1868, comuna Butoiești, jud. Mehedinți – 6 martei 1957, București ), filosof, psiholog, pedagog, istoric, sociolog, dramaturg, om politic, eseist, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române (1938-1941), personalitate marcantă a României în prima jumătate a secolului al XX-lea. Studii. Între 1880-1885, urmează liceul la Craiova, apoi se înscrie simultan la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Titu Maiorescu i-a fost profesor și îndrumător. A luat licența în Drept (1888), cu „magna cum laude”. În 1899, licența în filosofie. Între 1890-1893, se stabilește în Germania. Doctor în filosofie (1893). În 1897, înființează „Studii filosofice” , care va deveni „Revista de filosofie „. Între 1896-1899, este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I. În 1918, devine director al Teatrului Național din București. În 1923, În 1923, e primit în Academia Română, iar în 1938, președinte al Academiei Române. OPERA: F.W. Nietzsche, Viața și filosofia, 1897, Problemele psihologiei, 1898, Știință și energie, 1902, Cultura română și politicianismul,1904, Suletul neamului nostru. Calități bune și defecte, 1910, Din psihologia revoluționarului, 1919, Rasa, cultura și naționalitatea în filozofia istoriei, 1922, Ideologia statului român, 1934, Psihologia poporului român, 1937, Timp și destin, 1940, Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin, 1942.
CONSTANTIN BACALBAȘA ( 21 aug. 1856, Brăila – 5 februarie 1935, București), ziarist, scriitor, memorialist și om politic. A copilărit la Brăila, unde a urmat clasele primare și trei clase gimnaziale, clasa a IV-a în București la Liceul „Sf. Sava „.Urmează Facultatea de Drept , abandonată după doi ani, alegând cariera de jurnalist în 1879. A colaborat la mai multe publicații: Emanciparea, Adevărul, Drepturile omului, Telegraful, Conservatorul, Epoca, Dimineața, Universul, Literatorul, Lupta etc. A fondat ziarele cotidiene Țara, Patriotul, Românimea, dar și o foaie săptămânală umoristică, Ghiță Berbecul. A îndeplinit funcțiile de membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor , președinte al Sindicatului Ziariștilor ( din 1919) și a scris volume despre Bucureștii din anii 1800.
OPERA: Bucureștii de altădată, 4 volume(1927-1932), Capitala sub ocupația dușmanului, 1921, 1001 feluri de mâncări, 1934, Dictatura gaastronomică. 1501 de mâncări , Editura Universul, 1935, reeditată de Editura Cortex, (2009), Chestia cârciumarilor, Răvașe de plăcintă, Peticul lui Berechet.
ION GHEORGHE DUCA (I.G.DUCA) (20 dec. 1879, București – 30 dec. 1933, Sinaia), jurist, om politic liberal, publicist. Absolvent al Liceului „Sf. Sava” , după care pleacă la Paris, unde obține doctoratul în Drept (1902). Revenit în țară, intră în magistratură ca ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea, apoi director al Casei Centrale a Băncilor Populare. Devine membru al PNL , iar în 1907, e ales deputat de Vâlcea. Publicist redutabil, colaborări la Universul și la revista Viața românească, , director al oficiosului liberal Viitorul. Ucenic la „școala politică” a lui Ion I.C. Brătianu, a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. A deținut funcții importante: ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928) și prim=ministru (14 nov.- 30 dec. 1933), fiind asasinat de legionari la Sinaia, pentru că a încercat să anihileze organizația naționalistă de extremă dreaptă Garda de Fier. Teoritician de elită al liberalismului. OPERA ( selectiv): Politica externă a României (1913), I.C.Brătianu și chestiunea agrară (1921), Chestiunea graniței Banatului (1924), Ion C. Brătianu (1923), Portrete și amintiri (1932, 1996), Partidul Național Liberal și situația țării (1932), Memorii (1914-1919), volo.I-IV (1992-1994).
LUCIAN BLAGA ( 9 mai 1895, Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj.), filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat. Primele clase, la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), apoi Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906-1914). A debutat în ziarele arădene Tribuna cu poezia Pe țărm (1910 și Românul, cu un eseu despre Bergson (1914). A urmat Facultatea de Teologie din Sibiu și Oradea (1914-1916), licența în 1917. A studiat filozofia și biologia la Universitatea din Viena (1917-1920), obținând titlul de doctor în filozofie. În 1919, publică, la Sibiu, volumul de versuri Poemele luminii. Prima sa dramă, Zamolxe, apare la Cluj în 1921. Premiu pentru debut din partea Academiei Române (1921). Redactor la ziarele Voința și Patria, membru în comitetul de direcție al revistei Cultura. Colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul lierar și artistic și Cuvântul. În 1926, intră în diplomație, fiind. succesiv, atașat de presă și consilier la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna (1926-1936) și Viena (1936-1937), apoi ministru plenipotențiar la Lisabona (1938-1939). În 1937, e ales membru al Academiei Române. cu discursul de recepție Elogiul satului românesc. În 1939, profesor de filozofia culturii la Universitatea din Cluj. La Sibiu, redactează, din 1943, revista Saeculum. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat de la catedră, pe motive politice. După 1948, lucrează în cadrul filialei Cluj a Academiei Române, ca bibliograf, apoi, cercetător la Institutul de Istorie și Filozofie (1949-1951), bibliotecar-șef (1951-1954),și director -adjunct (1954-1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Face traduceri din Goethe (Faust) și Lessing, din lirica universală. OPERA (selectiv): Poezie: Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Poezii (1942), Nebănuitele trepte (1943). Dramaturgie : Zamolxe, mister păgân (1921), Tulburarea apelor (1923), Meșterul Manole (1927), Avram Iancu (1934), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1964). Filozofie: Trilogia cunoașterii (1943), Trilogia culturii ( 1944), Trilogia valorilor (1946). A mai publicat Aforisme, proză, eseuri și studii filozofice.
RADU CÂRNECI (14 februarie 1928, Valea lui Lalu, Râmnicu Sărat, jud. Buzău – 9 dec. 2017, București), poet, jurnalist, editorialist și traducător. Cetățean de onoare al Municipiului Bacău. A absolvit Facultatea de Silvicultură din Brașov în 1954 și Academia de Studii Psihologice și Sociale din București. Este fondatorul revistei Ateneu din Bacău, pe care a condus-o până în 1972. În 1972, devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1972-1976). Din 1976 până în 1990, răspunde de Secție de literatură și artă a revistei Contemporanul. Reînființează în 1990, la București, revista Neamul românesc. A înființat și a condus Editura Orion (1991-2008). A fost director executiv al Fundației Naționale Izvoare pentru Protecția Naturii și Artelor în România. A colaborat cu versuri, articole, cronici și eseuri la revistele Ateneu, România literară, Luceafărul, Contemporanul, Argeș, Steaua, Tribuna, Convorbiri literare, Cronica, Familia. A fost distins cu Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor. OPERA (selectiv): Noi și soarele, 1963, Orga și iarba, 1966, Umbra femeii, 1968, Umbra verde, acasă, 1968, Centaur îndrăgostit, 1969, Oracol deschis, 1971, Banchetul, 1973, Cântarea cântărilor, 1973, Heraldica iubirii, 1975, Temerile lui Orfeu, 1978. Un spațiu de dor, 1980, Timpul judecător, 1982, Sonete, 1983, Clipa eternă, 1988. Traduceri din Shakespeare, Leopold Sedar Segor (Senegal), Baudelaire.
LIVIU REBREANU (27 nov. 1885, Târlișua, Bistrița- Năsăud – 1 sept. 1944, Valea Mare, jud. Argeș), prozator, dramaturg, jurnalist, membru titular al Academiei Române (1939). A urmat Școala primară în comuna Maieru (1891-1894), Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1895-1896), ÎN 1897, s-a transferat la Liceul german din Bistrița ( azi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”). În 1900, a urmat Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron. Din 1903 până în 1906, a urmat Academia militară „Ludoviceum”din Budapesta. La 1 sept. 1906, sublocotenent în armata austro-ungară. A demisionat din armată (în 1908). La 1 nov. 1908, a debutat în presa românească, la Sibiu, în revisata Luceafărul. Se stabilește la București. În februarie 1910, este arestat și deținut la Văcărești, fiind extrădat, la cererea guvernului maghiar. Publică în revista Convorbiri critice a lui Mihai Dragomirescu. La 16 august 1910 este eliberat din închisoare. Angajat la publicația Ordinea. Scoate revista Scena, împreună cu Mihai Sorbul. În 1911, e numit secretar literar al Teatrului Național din Craiova. Devine membru al Societății Scriitorilor Români. În 1912, publică în revista craioveană Ramuri. Se stabilește la București . Colaborări la ziare și reviste: Ziua, Seara, Universul literar, Viața românească. Cronicar teatral la revista Rampa (1912-1913). În 1929, director al Teatrului Național din București. Director al cotidianului Viața. Decorat cu ordinul „Coroana României” ( ianuarie 1942). OPERA: Nuvele: Proștii (1910), Catastrofa ( 1921), Cuibul visurilor 1927), Ițic Ștrul dezertor (1932) Romane: Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Gorila (1936), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), jar (1934), Amândoi (1940). Teatru: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii 1926.
CONSTANTIN ANTIP ( 27 oct. 1925, Uncești, comuna Telejna, jud. Vaslui – 21 februarie 2011, București), ofițer, istoric și jurnalist, doctor în istorie. Cursuri primare în satul natal, cursuri secundare la Școala Normală „Ștefan cel Mare” și apoi Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, unde, între 1942-1945, a fost președintele „Societății literare ” din școală. A studiat apoi Dreptul , Istoria și Jurnalismul la Iași și la București. A fost titular al cursului de istoria presei militare la Facultatea de Ziaristică din București (1954-1984).
A început să lucreze, în 1945, ca redactor la gazeta Vremea nouă din Vaslui pe care apoi a condus-o din 1946. În oct. 1948, a fost chemat ca ofițer cu gradul de locotenent și încadrat în redacția cotidianului Glasul armatei , (care, din 1952, a devenit Apărarea Patriei). La început, redactor (1948-1951), apoi șef de secție (1951-1953), redactor-șef adjunct (1953-1955), redactor-șef (1955-1959, 1962-1969).
Între 1955-1975, a făcut parte din conducerea UZP, din 1958-1965, redactor-șef al revistei Presa noastră. În 1967, fondator al revistei Magazin istoric, redactor -șef până în 1968. A fost membru în Biroul Comisiei Naționale de Istorie Militară (1874), iar în perioada 1979-1980,președinte al Comisiei Nționale Române de Istorie a Presei. La 23 August 1968, general-mnaior. La sfârșitul lui 1969, până în 1975, a fost membru în Direcția Generală a Presei și Tipăîriturilor. Director al Muzeului Militar Central (1975-1987). OPERA: Contribuții la istoria presei române, 1964, Trepte peste timp. Biografii și radiografi istorice, 1970, Războiul popular în istoria umanității, 1976, Istoria presei române, Facultatea de Ziaristică, 1979, Publicistica militară în serviciul apărării naționale. Itinerar istoric, 1983, România și Tratatul de la Varșovia, 2005.
ION HAINEȘ / UZPR