Mereu despre iubire…
Conceput din profunda prețuire față de cel menționat în titlu și cu respectarea condițiilor prozodice specifice, volumul de rubaiate „Sub steaua lui Omar Khayyam”, având semnătura mult premiatului autor Lică Pavel, se gravează liric pe o paralelă pornită din ideea de iubire: cea pământeană, față de femeie, și cea a sufletului, cu fața spre cer, față de Dumnezeu.
Practic, această temă este repetată până la obsesie, textele bine structurate și echilibrate, aducând la suprafață o poetică cerebrală, puțin interiorizată, dar cu o anumită tentă filosofică existențialistă: declarațiile sunt directe, iar exclamațiile fiind, de fapt, convingeri, fără de tăgadă, ale autorului.
Păstrându-și sufletul mereu deschis și completând cu un umor discret, autorul dezvoltă partea pământeană a ideii de iubire concepând o triadă formată din femeie, iubire și vin. Astfel, impregnează prin cuvânt – „Poetul își sădește iubirea-n manuscrise!” (Parfumul strâns în cupa femeilor din vise, p. 18) – o stare pe care o transmite în vederea stabilirii unei direcții proprii a existenței și a recreării, cumva, a raiului pe pământ, prin literatură și, mai direct, prin aceste trei elemente constitutive ale concepției sale. Motivația reconstrucției, spune poetul, este „[…] lumea rău tocmită și fără perspectivă” (În lumea rău tocmită și fără perspectivă, p. 121).
Pentru exemplificare, iată cum condamnă păcatul invidiei, într-o perspectivă ludică, dar păstrată-n cheie moralistă: „Invidia-i păcat respins mereu de Cer/ Și de-am păcătuit, iertare eu îmi cer/ Confraților ce scriu mai bine poezii,/ Că de-i invidiez, ca ei, tot o să pier!//” (Invidia-i păcat respins mereu de Cer, p. 59).
Partea sufletească a iubirii, aici confundându-se, să zicem, deliberat, cu cea cerească, este stabilită printr-un lexic bogat, inspirat din ortodoxie: sfânt, Dumnezeu, Cer, care se repetă de multe ori, dacă s-ar dori o astfel de contorizare; apoi, alte cuvinte, precum: nemurire, Diavoli, Iad, păcat, Judecător etc., vin să completeze și să ofere un univers clar orientat către aceasta.
Un loc important în universul său poetic îl ocupă și timpul, autorul oferindu-i spații largi de dezvoltare, punând accentul pe o viață trăită din plin, respectându-și concepția, practicând ceea ce spune cu obstinație: „Eu timpul mi-l trăiesc, atât cât mi-este dat,/ Cu vin și cu femei și versu-naripat,/ N-aveți căderea, voi, să-mi spuneți că-s pierdut,/ Voi ști numai în Cer, de-am fost doar în păcat!//”
Respectându-și astfel modul de a gândi și situându-se departe de ipocrizia unei lumi fără direcție clară, își asumă alegerile, pentru „Că vinul și iubirea, să-nvingi, mereu te-nvață!” (Prietene, când ziua de azi nu te răsfață, p. 43).
Așadar, cu o transparență a trăirilor demnă de invidiat, poetul culege din viață, cu multă sinceritate, curaj și voioșie, ceea ce aceasta poate oferi plăcut firii, fără să lase sufletul neacoperit sub Cer. Aceasta este calea sa și o urmează, bucurându-și semenii!
de drd.[1] Mihaela-Mariana Cazimirovici
[1] Mihaela-Mariana Cazimirovici este studentă-doctorandă la Universitatea din București, Facultatea de Litere, Școala Doctorală Litere, Domeniul Filologie, Subdomeniul Literatură.