La Editura Damira din Drobeta-Turnu Severin a apărut cartea lui Victor Rusu „Incantaţii folclorice” cu o prefaţă „Între luciditate şi elan afectiv-imaginativ” scrisă de Olimpia Berca şi o postfaţă de Constantin Cubleşan.
Victor Rusu este profesor de limba română, poet, critic și istoric literar, publicist.
În volumul ”Incantații folclorice” energiile creative ale eului liric irump în puternice trăiri sentimentale, amestec de senzual şi spiritual, sacru şi profan, cosmic şi terestru, într-o trecere a contrariilor unele în altele, până la o stilizare perfectă.
Poeziile oferă un joc unic şi strălucitor în care elementele folclorice: incantaţii, dorul, blestemul, descântecul coexistă cu cele ale cântecului de lume: jocul de noroc, hoţii de cai, geambaşii, cârciuma, păcatul, combinându-se în forme noi, sclipiri de inteligenţă şi talent.
Pornind de la elemente profane, poetul ajunge la o poezie a sacralizării prin iubire.
Câteva câmpuri lexicale şi motive literare creează imaginea unei iubiri arzătoare care este flacără, văpaie, foc „Rugul nu se stinge, doamnă,/Şi-a jucat întreaga vară,/Ca flăcările pe-o comoară,/Nu se stinge, nu se-ogoaie,/Ca flăcările vâlvătaie”, dor „Doamnă, numai dorul are/Nesomn de privighetoare”, blestem, boală, suferinţă, „Nimic nu ne mai dezleagă/De blestemul de-a boli”, „Rană-n veci nevindecată”; „Mă rănea, stilet de-argint”; „Mă muşcau dălţi de lumină/Ca vorbele ce-nvenină”, dar şi purificare: „Strânşi în braţe, buimăciţi/Şi de flăcări vii sfinţiţi.”
Chipul iubitei oscilează de la acela al femeii înflăcărate, voluptoase, cu ochii numai „flăcări şi scântei” care-l atrage magnetic în mediul decăzut al unei cârciumioare, la acela al femeii care prin metaforă: „crâng tainic”, „iarbă-n rouă”, „unduire de lucernă”, „floarea unui vis”, „rândunica paşnică” „zbatere de apă”, „stepă de argint sub lună”, „poem nescris” şi comparaţii: „Mă-nfăşoară iederă/Vibrând ca o ceteră/Se nalţă ca o zorea,” „Ca Fecioara din icoană”, dobândeşte atribute superioare.
Poetul se imaginează în ipostaze profane: „Sunt mânz blestemat din uger,/Mânz cu buzele spuzite/Cu patru răni, nu copite”; „bezmetic vânt”, „geambaş într-o crâşmă nărăvită,” „diliu hoţ de cai.” Iubeşte pătimaş, cu tăria focului şi a fulgerului. Este dornic de contopire cu fiinţa iubită, într-o refacere a mitului androginului, până la pierderea raţiunii: „Eu flacără, ea văpaie,/Nimeni nu ne mai ogoaie./Ne ieşim de tot din minţi,/De îmbrăţişări fierbinţi.”
Aspiră la purificare şi sacralizare atât a lui, cât şi a fiinţei iubite, prin iubire: „Visez apa ne-ncepută”; Iubita este chemată să îl izbăvească de focul dragostei: „Dă cu coapsa foc la grâu,/Mântuie-mă cu pârjol./[…] Herghelii prin mine fug,/Arde-le, doamnă, pe rug!”
Sfinţeşte chipul iubitei ca pe o icoană „Cu o rugăciune nouă,/Scrisă cu lumini de rouă/De apă neîncepută,/Sărutată de o ciută.” Este dornic să facă sufletul iubitei cer pe care să scrie o carte cu o aripă de înger şi lumina unui fulger pentru a o putea citi şi de dincolo de moarte.
Similitudinile poeziei cu literatura populară şi cântecul de lume, oscilarea poetului între profan şi sacru conduc la coexistenţa în vocabularul poeziei a cuvintelor şi expresiilor populare: „descântec”, „deochi, „a ogoi,” „ţâţe,” „apă ne-ncepută”, „ulcior cu apă vie”, „a da în floare”, „a băga în boală,” a-şi ieşi din minţi”, „a pupa cu foc”, „a muri de dragul cuiva”, „a pune geană pe geană,” a băga în răcori”, „a-şi spurca sufletul”, „a dracu”, cu cele din limbajul religios: „arhanghel”, „cruce”, „sfânt”, „sfinţit”, „icoană,” „biserică”, „înger”, „candelă”, „strană”, „schit”, „Fecioară”, „Dumnezeu,” din limbajul argotic: „fufă”, „meclă,” „nasoală”, cât şi al jocurilor de noroc; „barbut”, „rişcă.” Nu lipsesc nici „geambaşii” şi „hoţii de cai”. Diversitatea limbajului merge şi mai departe şi în ultima poezie „Tresărire”apare şi un neologism: „euritmic” pentru a crea parcă un univers rotund, armonios, o aducere în actualitate a unui vechi sentiment care este iubirea.
Bine reprezentat este câmpul lexical al focului, al arderii: „foc”, „flacără”, „vâlvătaie”, „văpaie”, „dogoare”, „pârjol”.
Recurenţa anumitor termeni este şi ea sugestivă pentru viziunea poetului asupra iubirii: „dor” de 15 ori, „rană” de 7 ori, „înger”, „icoană”, „păcat” de 6 ori, „argint”, „cer”, „fântână”, „floare”, „flacără”, „lună”, „a sângera” de 5 ori, „lumină” de 4 ori, „a aprinde”, „a arde”, „ban”, „blestem”, „crâng”, „geambaş”, „rouă”, „rug”, „zaruri” de 3 ori.
Metaforelor, epitetelor, comparaţiilor, inversiunilor, tautologiilor de factură populară li se adaugă asocieri inedite de cuvinte, unele cu valoare oximoronică: „preacurat întru păcat”, „rugi profane”, „icoană nălucită,” „pajişte cerească”, „Demonii au plâns lumină,” „dălţi de lumină”, „lumini de rouă,” „a se îmbăta cu lună” etc.
Poezia lui Victor Rusu ne încântă prin versurile ei care au tăria focului, strălucirea argintului, şlefuirea diamantului, iuţeala fulgerului, purităţi de rouă, curgerea apei, sonoritatea cântecului.
Elena TRIFAN/UZPR